foto: Sabin Balasa – Exodul spre lumina

În frescă zugravul,
cu boieluri, îl scrise
ca pe o târâtoare de rând,
dar el încă
avea-n amintiri
primul nume-al luminii,
ca pe o cheie vrându-i răsucirea
în inima femeii,
prin neatinsul de gând
cu subțirimi de alint
în priviri,
spre auz,
pe obraz.

Era frumos
ascunselor răpiri,
până-n extaz,
ca un râu îmbrăcat
numa-n petale de-argint,
apele lunii
cu solzii a undă cântând.

Adam îl privea speriat,
neștiind cum să spuie,
că-n ochii lui a zărit
floarea rotundă de cuie.

Numai Eva,
care zeci de nuanțe
descifra dintr-o simplă culoare,
bănuia
ce-ar fi putut Sabaot
să fi promis înaltului arhanghel,
dintâiul,
când i se odihnise pe prag;
știa de călcâiul
celeilalte Fecioare,
la împliniri de timp rotite-n tors,
și i-a furat,
mușcând din rămășag,
destinul lui
căderii veșnice în sus,
de-a fi în Dumnezeu întors,
iar nu o târâtoare.