foto: Ipolit Strambu – Fete in gradina
Cândva mă-ntrebai:
Ce poate să viseze oare
îndrăgostita piatră de râu
după atâtea mângâieri
ale șarpelui?
Floare de in, poveste de in,
albastrul târziului
doare…
Așteptând,
mi-am adus aminte
de piatra din spusele undei
și-am pus-o în palmă
s-o ispitesc despre vis.
Mirosea
ca topila de in
păzită cu aripă nouă
de libelula
cu piperul de rouă.
Floare de in, poveste de in…
Că fără-a-mi da seama, aproape,
degetele
s-au închis
ca niște pleope,
peste ochiul și rodul de ape.
Să fi fost
și piatra curioasă
de ce
mâna ta nu-i acasă?
Nu știu.
Dar mi se pare,
că pietrei
i-am auzit un suspin.
Apoi
a-nchis ochii
în palma mea udă.
Se făcuse atât de târziu
albastrului, ce încă mai doare,
că-i auzeai mireasma
topilei de in,
răsfirată prin visul ursit
spre albele,
incredibil de albe fuioare…
Mi-am adus aminte, citind poezia, de mirosurile din copilărie. Printre ele şi cele din preajma topitoriei de in şi cânepă. Pe atunci lumea semăna aceste plante, iar eu am meliţat fire şi-am tras prin piaptăn destule fire, pe care mama mea le torcea şi făcea saci, strujace. Topila sau topcila cum îi spuneam noi, era cu apă minerală! Ei, alte vremuri! Numai bine!
Mulțumesc pt. comentariu. Credeam ca nu mă mai înțelege nimeni. La noi îi ziceam TOCHILĂ