L-A ÎNTREBAT PE CACTUS…

L-a întrebat pe cactus
trufașul trandafir:
– Ce mă imiți
nedepășindu-ți spinul,
când înflorit n-ai ce să aperi
și nici ca noi,
cu joc sprințar de rouă,
potirui scânteia să i-o scaperi?

– Tu vezi numai țepușa,
nu și ce-nchide ușa.
Podoaba ce-ți dau zorii,
până-n apus ți-o scuturi
în zborul trist de fluturi,
dar floarea mea, sperata,
ascunsă-i și păzită
de-arici din spin urziți
o să se-aprindă numai
acelora
cu-adevărat îndrăgostiți,
la zeci și zeci de ani
lumină
spre inimile lor și în grădină.

EU NU MAI CER LA NIMENI…

Eu nu mai cer la nimeni
să-mi întărească vorba c-aș fi îndrăgostit.
Nu e de-ajuns păcatul meu din cântec
migdalul că ți-am înflorit
ca noaptea și ca stupul?

Ce mi-a fost scris privighetoarea
cum n-ar putea să mă-nspăimânte?
Dacă în brațe-aș vrea să te cuprind
ți-ar înflori tot trupul
ca al migdalului colind.
Ce-azi noapte-a scris privighetoarea
cum n-ar putea să ne-nspăimânte?
Că m-am trezit, fiind îndrăgostit,
tot ce ating din aurul lui Midas
se schimbă-n strălumini
din numele pe care ți-l aud
în tot ce-n jur a început să cânte
precum migdalul ce a spovedit
luceafărul sfios și-atât de crud..

PRIMA IUBIRE

N-a fost sfiala atingerii de mână
în tindă de luceafăr,
nici murmurul apusului de ape
și nici sărutul prim
sub ramii de stejar
din verde acatist de heruvim
pe unde Dumnezeu cioplise crinul
orfanului de noapte
adăpost.

De fapt,ce-a fost
nici fostul nu știe ce a fost…

Eram amândoi elevi la liceu.

În ultima bancă
eram eu,
iar fata cu privirea
neastâmpărat de albastră
stătea în banca-ntâia, la fereastră.
Fără să ne dăm seama,
amândoi,
ne pierdusem
printre fulgii mari de-afară
ningând începuturi de vremi,
prin cântec și noi, prima oară.
Și eu, dar și fata
cu părul ca psalmul de tei,
ne gândeam:
Ce-ar fi oare
s-alergăm printre ei,
hârjoană și joc de-a ascunsul
după copacii înalți de ninsoare?

Ea
se-ntoarse cu ochiul sprințar și uimit
și din priviri m-a-ntrebat
exact ce voiam și eu să o-ntreb.
N-a fost nimic, sau poate totul
că ne-am trezit
unul celuilalt înflorind
primul și numai și numai un zâmbet…

Tot cerul dăduse în floare
de sus pân’ la ultimul rând.
O fi fost prima iubire?
Sau oare
același gând
într-un zâmbet răspuns
primilor fulgi
ce-altui verb ne-au ascuns?
Nimeni nu știe, nici chiar pierduții,
înalții copaci de ninsoare…

Tot cerul dăduse în floare
de sus pân’ la ultimul rând…

ORA DE GEOGRAFIE

Cum de-am ajuns
pe țărmul mărilor din sud?
Și valul,
dar și tăria ce-l mângâia pe-obraz
parcă din noi,
albastrul peruzeicului crud
repeta de-a ascunsul
văpăilor zvâcnite prin turcoaz.

Numai noi doi
și toată singurătatea silabisită pentru noi…
Ce fin și alb nisipul de pe plajă!
Oare clepsidra câtor stele
l-au tors cu viața lor
ca jertfă de adus pe pragul mării?
Și poate c-ar fi fost
și ora-mbrățișării,
dar n-aveam timp,
singurătate după alta alergând,
tu să mă prinzi,
ba eu pe-a ta că-i mai albastră,
dar apărură pescărușii,
demențial țipând că locu-i nepermis,
tăgadă pentru timp și pentru vis,
de nu plecăm ne-așteaptă grea urgie…
Ay, cum țipau de straniu pescărușii !

Săracul profesor de geografie!
Cu lampa lui de Aladin spre somn,
habar n-avea pe unde ne pierduse,
dacă prin somnolența ușii
n-ar fi sunat același clopoțel,
leit în glas,
și din același neam cu pescărușii…

SEARA CASTANUL…

Seara castanul,
ca un elefant, dă din urechi
de parcă s-ar apăra de ceva.
De cine-ar putea să se apere
un castan?

Frunzele lui
niciodată nu le-au adiat
vreun luceafăr străvezindu-și mărgeanul,
că niciodată nu i-au rotit ca păunii
evantaiul din palmierul lunii.

Seara castanul,
frupta închisă-n evanghelie de stea,
o ascunde sub spini de coroană,
zicând – inima mea
că ar fi.

Dar mai ales seara
ca un elefant până-n târziu,
de amar verdeliu
dă din urechi.
Oare-o fi auzind…? Cine mă strigă pe drum
cerându-i veșmântul cu țepi:
Haine vechi, haine veeeeeechi,
cumpărăm haine vechi!

În cele din urmă-l adoarme seninul,
dar nici măcar visele lui
nu pot să ajungă din urmă
beduinul
plecat peste ape și podul de fum…

CÂND MÂINILE VISEAZĂ DIN CUIBUL LOR CĂ ZBOR

Întotdeauna mâinile mele,
( hoțește taina de mine și-au ferit)
că înlăuntrul lor, ca-ntr-un cuib,
locuiesc alte mâini,
precum cântecul tău
ce și tu îl ascunzi în mănușă.

Azi noapte, mi-ai spus c-ai visat
crengi la fereastră pândind,
când păpădiile cerului
înfloriseră iazul,
și ce-ar putea să-nsemne?
O fi a blestem, o fi a colind?

Dar oare cum aș fi putut să trădez
mâinile mele,
ale visului,
că ți-au mângâiat azi noapte părul,
obrazul
și umărul răsăritului de lună?

Nu crezi că-n răzbunarea lor
ne-ar fi pârât caisului
cum l-am furat cu dorul împreună
de floare, de lumină și de zbor?

VIITORUL CONTINUU, PERSOANA ÎNTÂIA DE ZBOR…

Pentru mine
întotdeauna mâine a fost astăzi,
pentru că dacă astăzi ar fi astăzi,
astăzi te-aș aștepta degeaba în parc
pentru că astăzi e ziua făcută din scuze.
Astăzi nu aș putea să te îmbrățișez,
pentru că dacă astăzi ar fi astăzi,
astăzi te-ai întâlni cu altcineva.
Pentru mine și pentru copaci
n-ar exista ca astăzi eclipsa,
că mâine din astăzi e mereu viitor,
când stele prin cais înfloresc,
ca și noi la persoana întâia de zbor,
exemplu fiind: te iubesc!

AH, CĂRȚILE CE GRELE SUNT…

Greșala ta, cum să o tac?
Dacă ți-o spun, să nu te supăr.
Așa s-a întâmplat pe lac
când întru graiul singurit
un nufăr
tot a-ncercat prin undă
sărutul lunii să-l ascundă
sub streașina din freamăt de brădet.

Tu ești poet
și-mi cauți numele ce-ar fi putut să-nsemne
tot rătăcind prin spate de cuvânt,
nu la izvorul născător de curcubeu,
ci-n pod de lexicon, dicționare,
în loc să-mi dai sărutul
din vinul alb al lunii să ți-l beu.

Ah, cărțile ce grele sunt,
ca lutul,
când le compari cu floarea
ce ne-a-nvățat sărutul!

DACĂ-AM FI OAMENI MARI

Dacă-am fi oameni mari
ar trebui să fim mereu încruntați,
cu povață-n privire,
așa cum sunt desenați
stâlpii de-naltă tensiune
din cartea de citire.

Dar așa,
ce bine e să-alergi desculț
prin glod și catifeaua ierbii,
fără ca doamna-nvățătoare să te vadă,
știind că fata
cu nume de livadă,
o să te-aștepte pe sub tei,
după ce vei termina să adăpi
din căușul palmelor toți cerbii
ce-n ochii adânci limpezesc
de umbră și noapte
privirile ei.

MI-E FRICĂ…

Mi-e frică
să nu fugi în poveste,
de aceea
atât de strâns în brațe te țin…

Numai noi,

atât de singuri
în strania livadă cu pruni!
Deja
povestea își coboară podul…
Iazul vrăjit
se joacă acum cu două luni,
din părut în părut,
iar noi speriați
tot mereu rămânem repetenți
la același și-același sărut…

ÎNȚELEPCIUNEA IUBIRII

– O să-l iubesc,
numai atunci
când râul se va-ntoarce spre apus.

– Dar poate cine știe,
o întrerupse norul,
mi s-a-ntâmplat și mie
când aluniul din privirea ei
la toate scăpăra un nu.

Apoi tăcu,
ducând în brațe psalmul sfânt de dor
atât de feciorelnic în văpaie,
că sus, adânc strălucitorul luceafăr se opri
văzând că mirele,
ce o cânta către izvor,
purta hlamida diamantelor din ploaie.

CE POT VISA DEGETELE

În mâna mea
degetele tale au adormit.
Mă întrebi:
– Te pricepi la ghicit
din amăgitul de vis?
– Degetul mare –
un țărm sidefiu
cu val de cicoare.
Arătătorul –
se ridică pe vârfuri
să atingă cocorul.
Cel mijlociu –
că-i la școală târziu.
Degetul mic –
trage de coadă-un pisic,
iar inelarul, din somn alb de laur,
un cântec cu undă de aur.

Numai buzele tale
întredeschise,
flămânde și caste
le ceartă-ndesat și tăcut:
– Sunteți niște proaste,
cum de nici una din voi
n-a visat
ceva mai acatării,
măcar un sărut?

CÂNTEC DE LEAGĂN

Dormi, cărarea-i violină
pe sub pinii din grădină.

Apele au tras perdeaua
și-ntr-un cântec doarme steaua.

Timpu-i lin, vioara nouă
îți destramă visu-n rouă.

Când regina nopții vine,
ce-ar fi să mă dormi pe mine?

Doarme-mă cum mă dormise
un salcâm până-nflorise

visul tău privighetorii.
Dormi, lumina mea și-a florii!

AȘA CUM STĂM…

Așa cum stăm pe banca din parc
discutând de algebră și valoarea lui pi,
de Arhimede și
Na-bu-go-do-no-sor,
ce ar fi,
dacă ușor,
brațul meu peste umărul ei,
încet, încet ar răsări
ca luna peste mările lui Grieg?
Oare ce-aș putea să-i răspund
când sprâncenele ei
s-or înălța în semn de-ntrebare?
Poate îi voi arăta
luceafărul de seară cum răsare
și că m-am gândit
că poate-i este frig,
dar ne-ndrăznind să o cuprind
ca-ndrăgostit,
continuăm să discutăm
de-algebră și valoarea lui pi,
de Arhimede și
Na-bu-go-do-no-sor…

SÂMBURI AMĂRUI DE SĂRUT

Pentru fiecare sâmbure de caisă
pe care-l țineam între dinți,
hoațo,
te puneam să mi-l furi.
– Ești atâta de rău, de ce n-ai putea ca să-mi spui,
cum de nu te înduri,
să-mi dai gratuit
măcar unul singur fără de buze atins?
Cu fiecare sărut
vulpin și azurat ce mi-l răpești
cu timpul va fi un cais mai puțin
și-un cântec rămas fără nins,
și asta înseamnă că tu mă iubești?

– Nu-i nimic, la anul ce vine
în brațele mele vei fi iarăși mai…
Și taci, nu mai spune că-s rău!
Din fiecare sărut,
din jocul acesta ce ni-s,
îți voi aduce-un poem cu gust amărui
așa cum buzele noastre-nvățară
ascunsa-nflorire din numele tău,
pentru-n pui mai prostuț,
din neam de cais.

ZBORUL ȘI SCRISUL DE LĂSTUN

Ne-a văzut iazul
de la marginea pădurii,
cum stăteam mână în mână
ascultându-i vernilul tăcerii
neîndrăznit către grai
de nici o vioară.

M-a întrebat aseară,
pe când te așteptam
în ora verde, sub același ram,
cât de mult te iubesc?
”Poate, până în vârful cuvintelor,
sau poate chiar dincolo de ultima lor stea,
dar cum aș putea
măcar un singur strop din ea să-ți adun?
Iubirea nu-i oglindă
pe sine-n pescuire să se prindă,
iar dacă-ai vrea
o simplă fremătare din ea să înțelegi
ar trebui lecția-ntâia să cunoști
ce-nseamnă zborul și scrisul de lăstun.

GELOZIE

– Vezi,
lebăda trece cu capul în jos,
pentru că știe ce știe…
În visul pe care-l avui astă noapte
se făcea
că tu adormiseși
pe umărul altui bărbat,
precum de prea multă lumină
o lalea.
– Ce dulce pari
când ești gelos!
Ai fi în stare chiar pe trandafir
să-l cerți
că sub rubinul rar țesut în fir
luna trecând azi noapte prin arini,
pe trupul ei de castă floare
și-a uitat
să-și ia cu el, pe lângă sărutare,
adâncile suspine
de patimă și spini!
Îmbrățișează-mă!
În gelozia ta
atât de fericită mi-s!
Sărutului nu-i spune: nu!
Azi noapte am avut și eu un vis
și-acel bărbat erai chiar tu.
Privește lebăda,
știe ce știe cu fulgul ei de șoapte…
Ne caută-n rotundul undei,
din jumătatea visului de-azi noapte,
de-aceea trece lin cu capu-n jos
așa cum stăm îmbrățișați.
O-ntreb că știe ea ce știe:
Ce-aș face oare
de nu mi-ai fi atât de drag și de gelos?

CERȘETOR PE FACEBOOK

Doctorul venea spre patul meu
ca un nor dezordonat…
Din greșeală pusese pe nas trei ochi
și nu-și dădea seama
că are o gură în plus
și vorbește pe la urechi.

În mână avea un registru
în care scria absolut totul despre mine
(așa șușuteau între ele surorile
arătând cu degetele
spre monitorul de deasupra patului meu.)
Conform lor, am fost prins
cerșind pe facebook
în cartierul oamenilor bogați
și că am fost atacat
de propria mea inimă
care luase un virus uman.

”Domnule doctor,
îi spun la plecare,
inima m-a atacat și nu a fost invers
și apoi am fost prins pe facebook
din cauza ei
după ce m-a trântit la pământ
și a fugit cu traistă cu tot.”

”Știm noi, știm noi…”
și s-a prefăcut că e nor
dar nu înainte
de a le spune surorilor
ce scriu ziarele de afară:
Inima mea de la magazie scăpase
și că umblă prin cartierul
cel mai bogat de pe facebook
căutând să atace pe primul venit.

RĂTĂCIȚI PRIN CETATE STRĂINĂ

”Care pustiu la ora asta
o mai fi deschis?”

Te strângi în brațele mele,
dar eu tot greșit te-nțeleg
c-ai vrea să mă săruți,
dar tu îmi arăți cele două clepsidre,
de mâna a doua,
ce-abia le-am cumpărat.

”Nu mai suntem copii.
În Cetate
trebuie să ne purtăm
ca fiind oameni mari.
E nepermis să mergi
fără cuvinte-n clepsidră
pe străzile Cetății.
Uite-l la colț pe Diogene cerșind,
cu lampa în mână:
Dați-mi și mie măcar un pumn de nisip!”

Ochii tăi
îmi caută pădurile-n priviri,
și din nou
înțeleg greșit c-ai vrea să mă săruți,
dar ei mă imploră:
”Tu nu-nțelegi clepsidrele ni-s goale?
Că-i nepermis ca să mai fim copii?
Neapărat
avem nevoie de nisip, de cuvinte…
Care pustiu
la ora asta o mai fi deschis?”

PESTERA LUI PLATON

Apoi s-au aprins luminile în sală
și a trebuit să coborîm spre plecare.
Cum poate un ecran
pe care-a curs atât de mult sânge,
pe care-atâtea vieți
ca arborii s-au rupt prin întuneric,
cum poate să rămână
atât de alb și liniștit ca o pânză de mort?

Ne strângem mâinile mai strâns,
cum crește frigul din ecranul alb!
Și la ieșire
tragem cu coada ochiului
cum umbrele noastre trec pe ecran
și-ți spun de oglinda
chiar murdărită de timp,
cât de puțin,
ar fi trebuit aruncată…

Ce bine e să cobori
spre plecare…

AMARILIS, REGINA VERBULUI AMAR

Desculță
ca valurile mării,
desculță
ca un luceafăr
cu zborul înalt
către iris
se întorcea din legendă
Amarilis.

– Regină-a iubirii,
a ispitit-o roua
lângă-al grădinii hotar,
ce fel de rubin vrei azi în coroană
lumini ca să-i joc în grăunț?
– Pe cel ”amar”,
însemnând , în veșnicia Lui, ”a iubi”.

Nu-i oare singurul cuvânt
prin care Dumnezeu
către oameni aleargă desculț
ca valurile mării ?

NEWTON ȘI LEGEA INVERSĂ A MĂRULUI

Degeaba a-ncercat iubirea
să-ți dea cu măru-n cap
crezând că răsăritul va avea noroc,
ca să descoperi inversul zbor de foc –
fără prisosul aripei.

O, irosită fruptă
bătând la ușa cheală, cu zbârc în jur de creștet!
De ce nu te-ai atins
cu coapsa-ți ionatană
de sângele lui veșted,
să-i dai în clocot vinul
văpăilor aprins?

Ar fi aflat și el
supremul adevăr,
ce nu-l gustase lutul,
căderii omul e făcut s-o zboare
prin sfântul fruct de albă încleștare
până la magma semințelor de măr,
întunecate ca ochii lui Satan
când a căzut din ceruri
necunoscând sărutul!

LULLABY

Pe unde-i cuvântul din undele serii
Să pâlpâie fluturi – albsomnul – ca merii?

Și unde e spinul de roză de spină
Cu-n ac de luceafăr să-ți coase-o grădină?

Hai, dormi că alinul din linuri coboru-și
Tăcerea înaltă ce nins-a pe lotuși.

Cum dormi! Libelula cu ochi de umlaut
Deschide povestea pe iazul din flaut.

Doar lebăda lunii pe ape se roagă
Cu floarea reginei șoptind că mi-ești dragă!

ÎNDRĂGOSTIT TOȚI NORII MI-AM PIERDUT

Speriat,
puiul de salcâm
s-a trezit peste noapte
cu-n nor străin în brațe,
la prima înflorire –
privighetoarea celuilalt tărâm.

E mai!,
de două ori a repetat un cuc,
sfântul cuvânt, silabic pentru drag:
Cum n-ai putea să fii uituc?
Și-apoi chiar cer de-ai fi
nu e normal să uiți de nori
pe unde i-ai pierdut,
sau căruia dintre salcâmi
i-ai dat cu împrumut?

Să nu te temi de primul înflorit,
așa-i și cerul când e-ndrăgostit!

ROSTUL CUVINTELOR

Spune-mi ceva, nu contează, ce vrei.
Vorbește-mi despre un con de brad,
sau oleandrul din oglinda ta,
de cum a fost la școală,
ce carte-ai mai citit,
de-ai mai salvat vreun cais, sau vreun tei
să nu se înnece în lună.
Spune-mi ceva, nu contează, ce vrei,
bunăoară cascada cu mei
curgând dintr-un fluier de stână.

Cuvintele-s făcute să fim
cât mai mult împreună,
dar înainte de toate, s-ascundă
umbrele noastre ce merg după noi,
atât de tăcute,
mână în mână.
Spune ce vrei, nu contează, ceva,
orice mai mult ca tăcutul,
poate iarăși umbrele,
ce se-ascund după noi,
vor visa din tăceri de tăcere
sărutul.

NU SABIE, FĂCLIE DE FOC ÎN MÂINI DE HERUVIM AM FOST

Tu teiul nu-l auzi?
Din aurul rar grăiește de-aseară:
Hai să vă-nvăț
să fiți arbori din nou!
Întâi
cum se ține corect
privighetoarea pe mână
până când mâna
o să înceapă să cânte.

Apoi,
să ne amintim tăcerile
din care-am fost izgoniți
(și voi și noi)
din aceeași Grădină:
tăcerea de apă,
tăcerea de foc,
tăcerea tăcerii,
tăcerea de piatră
în care luceferi mai dorm,
tăcerea de aer,
tăcerea din mâini de olar,
iar când privirile
se vor limpezi chemând limpezimi,
va fi rândul buzelor voastre să tacă
tăcerea primilor copaci
când s-au jucat de-a fi oameni.

Dezbrăcați-vă cuvintele de cuvinte.
Nu-i straiul prisos pentru floare?
Au cum de-ați uitat
că buzele voastre ‘naintea luminii au fost?

Iată păzitorul Grădinii…
Cu amândouă mâinile
se ținea de făclie, neștiind că sabia lui
numai voi puteați s-o aprindeți
din înflorirea de văpaie prin sărut –
floarea de foc mistuind până jos heruvimul
și sabia lui dintre voi –
ghicită cu greu
printre stropii de ceară rămași.

IUBIREA MEA DIN ALTĂ EMISFERĂ

Dacă pământul e rotund,
așa o fi, cum ni s-a spus la școală
și adevăru-n piatră e cioplit,
( O, Doamne, ce caraghios!)
înseamnă că prin gând de-ndrăgostit,
iubita mea
din emisfera australă
și-ar bea acum cafeaua
din porțelanul ceștii răsturnat
și stând cu capu-n jos.

Chiar ieri, la telefon mi-a spus,
tristețea ei și dorul tremurau în glas:
Cât te iubesc, de ce nu vii
să vezi cum din genuni de inversate ceruri
ne-o răsări cuvântul;
cu câtă sete-am să te-nvăț
cum doar aici se poate ninge-n sus
până ne-om pierde trupul și pământul!

INSCRIPȚIE PE FRUNZĂ DE GUTUI

Ca să nu visezi urât,
Poartă-mi un sărut la gât!

CÂNTEC DE LEAGĂN

Aceea e fata cu nume de undă,
Turcoazei privirea cercând să-i ascundă.

De-aseară încearcă izvorul pe flaut
Să-mi spună în care din doruri s-o caut.

Pe crengi se-ngutuie, din psalm, cuibul lunii
Rotund precum sânu-i visat de petunii.

A cântec de leagăn, alint pentru ea,
Luceafăru-i cere culesul să-i bea.

Aceea e fata ce-o știe năutul,
Pe lobul urechii purtându-mi sărutul.

CU CAPUL PRIN NORI

”În grădina ta
toți salcâmii s-au îndrăgostit
ca tine. Și numai de la tine”,
mi-a zis luna cu capul prin nori.
”Nu auzi
cum prisaca de ceruri repetă
un nume străin,
dar cu-n vădit, accent pronunțat
din graiul numelui ei
și al luminii?

Toată lumea dă vina pe mine,
că și eu, în cele din urmă, mă întreb
de nu cumva oi fi îndrăgostit.
Altfel,
de unde-or fi putut salcâmii să-nvețe
atât de corect înflorirea?

DAR EA ȘTIA SPANIOLA, EU NU

Mă pregătisem să-i spun la telefon
că o iubesc, dar auzindu-i glasul
m-am fâstâcit atât de tare
c-am început pe ocolite
să-i povestesc de verbul răsare
că-i folosit
pentru lună,grăunță și soare
și dacă-ar vrea să-mi dea un răsărit.

Ce-o fi-nțeles nu știu,
dar azi
când mă-ntorceam de la liceu,
cu rucsacul în spate și-n mână cu viola,
parcă-a fost cerul prin pădurea de brazi
regăsit în chemarea numelui meu:
” Ce bine-mi pare
că nu știi spaniola!”,
mi-a zis cu un zâmbet sprințar.
”Acum mă grăbesc,
o să-ți spun altădată
ce-nseamnă verbul ”amar”.
Ți-aștept telefonul diseară!’

CÂNTECUL OCEANULUI ALTAZOR

”Altazor,
splendoarea ta cum de-ai pierdut-o cu seninul?
Ce-afurisit de înger la poarta zâmbetului tău
stă pironit cu spada?”
Vicente Huidobro

Altazor,
tu val de turcoază din neam opalin,
unde ți-s ochii albaștri
oglindiri unduind oglindirea?

Eu l-am văzut pe Dumnezeu însetat,
cu mâinile căuș de tremurândă stea,
întinse prin numele tău
neprihănitul fântânii să-ți bea
cu buza arsă de dor.

Altazor,
cum de-ai pierdut și unde-ai pierdut
frumsețea dintâi de senin,
oceanicul meu Altador?
Unde e unda, lin cristalin
demultul undind –
cântec mereu în atunci?

Care-i afurisitul înger, la poarta lui oare,
pironit
ca un doliu pe crinul primelor izvoare,
fără imală,
oceanule, de plâns nepângărit?

*

…acum îți cunosc zvârcolirea
pe țărm de iberic tărâm;
val de turcoază, oceanică gemă fluidă,
tăriei răsfrânt în iris,
cum ai putea să te-nrudești cu-n heleșteu,
tu care-ai ținut-o în brațe
pe Amarilis,
clocotitorul crin al mătrăgunii,
visul de flăcări al iadului meu,
linul pe coapsă cântându-i
săruturile lunii?
Cum înota Amarilis
ca lava morții în învieri domoale!
Tot mai des respirai
respirului
minunea trandafirului
fără spin palmelor tale!
Oceanicul meu Altador,
șovăiai ca să bei
ca pe-un nor
trupul ei,
din păgân mătrăgun – cântec gol,
trupul
rozalbgladiol.

Spintecă bolta în trăznet,
sfărâmă portalului de jos
arama de-ntuneric
și urlă în zvârcolire de fulger
pe tărâmul amarului iberic,
cu inima crudă ca lupul:
Amarilis, duhul meu de-amarilis,
icoana iubirii din verbul amar,
născătorul de-abis pământean
din plămadă de zeu în frământ
și fură din ea ce nu-i spus în cuvânt.
Învăluie-ți valul, cumplitul,
talazul ce zboară
și cheam-o:
Amo… amar… Amarilis… te amo…
Amarilis…iubire amară… !

Răzbună-ți oceanul până la cer,
zdrobește-i stihia în stâncă
până-i va geme în spume nisipul!
Rugămu-te, roagă-te
și-n genunchi și pe coate:
Savaoate,
urzitor infinitului meu spre sorbu-Ți din nimb,
Ți-aduc înapoi
asemănarea și chipul,
vistierii de adânc negândit,
năvoade-ncărcate cu stele,
pe-Amarilis, amar de-amarilis,
dă-mi-o în schimb!
Coboară-o, din cântec, în brațele mele!
Savaoate,
dă-i trupul real, năluca-i să nu mai înoate
prin creier,
prin sânge,
prin fiere,
prin porii fiecărui val
cu descântec alintului gol,
Amarilis,
nălucă de știmă
cu cântecul atât de amar
rozalbgladiol!

…acum îți cunosc zvârcolirea
pe țărm de tărâm spaniol;
chitare țâșnind pescăruși,
chitare de fluturi,
chitare scrise-n nisip din sălbaticul dor,
chitare frunze, chitare culori din aripi cântând:
Amo… amar… Amarilis!
Pretutindeni chitare mână în mână,
pretutindeni chitare-n sărut
pe strune din crisalid destrămat,
sus de tot,
pretutindeni e sus…
Altador,
Altazor, oceanul meu drag,
trage la țărm, deasupra de hău…

Ce-afurisit de înger, Altazor,
stă pironit cu spada,
la poarta zâmbetului tău
și-a Atlantidei?

ZI DE NAȘTERE

Dacă te-ai fi născut în decembrie,
de ziua ta
am fi cântat mână-n mână
colindul de brad,
cu mireasma dăinuitului ger
din fluierul sfânt de la stână.

Dacă te-ai fi născut în mai,
aș fi spus florilor,
de pe lângă știubeu,
să sară,
năstrușnice,’n brațe tale,
îmbrățișându-te
fiecare, în numele meu.

Iarna
ți-aș fi adus diamante pe ram,
meșterite din apă și duh,
iar vara,
deasupra pinului,
un curcubeu
din același neam
cu cel al Fecioarei
și al crinului.

Dar așa, în octombrie…
În neispravă, năuc
ce aș putea să-ți aduc?
Mai presus
ca topazul, onixul, rubina –
născătoarele
de cântec rar și văpaie –
cum aș putea să-ți fiu deltă
îmbrățișându-ți
lutul păgân și lumina?

Din străfundul celuilat tărâm,
nu ridica sprânceana,
ți-aduc această păstaie
ce toată vara
s-a pregătit pentru noi în salcâm.
Semințele ei
stau una lângă alta,
numele tău lângă numele meu,
cununând tăcerile noastre
clapelor.
La acest pian, Dumnezeu,
ca-n fiecare an, din Geneză,
o să cânte partea a doua.
Degetele Lui pe această păstaie
vor scăpăra pe sămânță
ca roua
de nașterea minunii de salcâm
de la-nceputul apelor.

YO SOY, LA ROSA…

Preferata floare a mea
întotdeauna a fost
primul cocor
și cenușa.

Niciodată n-am iubit
semeții trandafiri
și-obârșiile lor castiliene
de prinți și-ndantelată regină,
deși în grădină,
pentru tine,
i-am primit în oștiri.

Am iubit măduva pirului
și coapsa mătrăgunii –
întruchipata văpaie, năluciri nălucind
peste comorile lunii.

Da,
fiilor de păcat pământean –
nespoveditul albastru al mării,
neiertatul nestâns,
eu am văzut visul trandafirului,
așa cum numai visul ar putea să-l viseze
Sărmanul trandafir,
îl uitase în afara nopților lui.

Și am plâns,
eu,
vânzătorul de lacrimi
din târgovinele ierbii,
eu care te visez
ținându-te în brațe,
din tine să se-adape
caprele negre, îngerii și cerbii
și chiar luceafărul
blestematelor ape.

Visul lui se visase că-i vis…

…și cum îți strângeau îmbrățișările lui
trupul
închipuit trandafiriu de alb!
Din miresme rotunde,
petala visată petală
din crisalida de flaut,
vârtej de luceferi pe unde.

Da,
fii de păcat pământean,
semețul prinț de Castillia
a adormit
cu brațele crescute-n jurul tău…
Cum i-a putut visul
chiar pe vis să-l viseze
a flăcări, a nopți, a lumină?

…yo soy, la rosa… yo soy… yo soy la rosa…

Vârtejuri de șoapte pe trupul tău alb:
”Yo soy, la rosa… Yo soy…Yo soy, la rosa…”

Chiar lui Satan răpise
pierduta strălucire a luminii
din semnele
de răzvrătire primară,
fără să știe că din aripile lui
aveau să crească spinii:
Yo soy, la rosa…Yo soy…Yo soy, la rosa…

CE BINE- I STĂ LUMINII…

Nu voi fi vânt
ramurilor tale.
Îți voi lăsa cuvintele
așa cum sînt,
așa cum merii le
torc lin spre florile dintâi
tăcerile.
Ce bine-i stă luminii
făcând cu ochiul prin cuvânt!

DESEN

În iazul morii
luna,
cu trup de femeie,
se scaldă,
șarpe alb prin smaraldă,
prin undă,
sub undă,
pe undă undind…

Libelula întreabă
năluca de lotus:
Încotro dus –
descântecul?

La noapte îndrăgostiții,
din cântec curat,
cernut prin firea făinii,
se vor dărui
frământului…
Pâinea
va avea sălbaticul gust al luminii
din foamea pământului.

DOAR O JUMĂTATE DE INEL DEASUPRA DE OCEAN

Am atâta albastru
să-ți povestesc, să te-alint!
Mai ții minte pădurea de argint?
Ce copii, ne-a fost frică de drum!

Acum
la tine-i răsărit,
la mine-i apus.
Bucoavna serii
scapără-n cer a mărgean.
Atât de mult albastru
aș avea de spus
peste Atlantidele
ne-ngăduitului meridian.

Din când în când,
umbră lăsată de peniță,
luna începe subțirele-i aur-ecou
cu numele tău,
așa cum te strigam cu apele
chemărilor, la fel:
Crai Nou,
cum poți să fii atât de rău
la fiecare arătând
doar jumătate de inel?

CÂT DE ÎNALT CÂNTA TRANDAFIRUL SPRE NOI!

Hai să urcăm
prin același trandafir,
dar prin înaltul lăuntric al lui,
prin duhul visat de fântână.

Trandafiru’ e
spusul altfel al iubirii,
unde treptele se-nșiruie
din limpezimea privirii,
din litera focului scrisă de mână.
Să nu te-nspăimânți
de întunericul de nepătruns,
că buzele noastre
ne-or fi de ajuns.

Doar Iacov iubind pe Rahila,
loc își făcea printre îngeri.
Înainte de noi, numai el a urcat
(precum este scris)
ascunsa spirală a scării,
dar numai în vis.

Ai grijă,
când vom trece prin nori,
subțiri ca de petunie,
până-n susul clopotniței lui,
să nu tragi trandafirul
de funie,
că s-ar putea să ne-nflorească
și cerul și noaptea
somnului.
Ele sunt ale Domnului!
Lasă-L să se odihnească.
Ținându-te în brațe
voi trece cu tine pe lângă Dumnezeu,
tiptil,
până dincolo de ziua a șaptea,
dar de aceasta
nici mie să nu-mi spui.

NE-EUCLIDIANĂ

Mă învățai de Arhimede,
și mai nebun ca el, de Euclid
( întotdeauna la geometrie am fost prost)
și de alții care neavând ce face
ne chinuiau cu cercuri, linii, echere,
tot felul de lucruri fără de rost
și alte vorbe goale.

Eu mă uitam la buzele tale
( elev cuminte și îndrăgostit)
cât de frumos se deschid
atâtor sfieli paralele!
Mă gândeam,
oare ce ar zice Euclid
dacă ele
s-ar întâlni cu ale mele,
sub teiul din parc,
undeva-n infinit?
Cu stele
ne-am îmbogăți stema,
când deodată
gura ta m-a trezit pe pământ
săgetat ca de-un arc:
Hei, e rândul tău acum
să repeți teorema!

CUM BRAȚELE MELE NICI NUME N-AVEAU?

Azi noapte
mi-a înflorit cireșul
la ceasul înalt și-nțelept.

Brațele mele:
”De ce nu ne dai
și nouă un nume?
Ce umilire pe noi:
Brațul stâng, brațul drept!

Luceafăru-i crud
ca-n ochiul de iaz ce-l scânteie
doar lupul
când bradul îi scrie icoana.
Du-ne Reginei Izvana,
de pe tărâmul cu flăcări de tei,
să ne dea
și nouă un nume frumos,
ca brațele ei,
ca visul… Ca trupul
ce-n lună și-l scaldă
Regina Izvana.

PUIUL MIC DE GUTUI

Înspăimântat de prima floare a lui,
poate și a mea,
m-a auzit cântând
puiul meu mic cu frunză de gutui.
Mă îmbătasem de soare
până în osul de fluier
pe unde cerul se urcă spre roadă.
M-a întrebat
puiul meu mic cu frunză de gutui:
”Vrei să devii privighetoare
de cânți de unul singur prin livadă?
Să nu pățești ca mine.
Nu mai cânta.
Tu nu vezi buzei mele ce s-a întâmplat?”
Și-mi arăta cu spaimă,
aceeași și aceeași floare
când luna pe furiș l-a sărutat.

AȘA CA DIN SENIN…

Așa ca din senin…
Ce mult senin era în senin!
De unde apărură scorușii
și sturzul cântând
peste văi de luceafăr
și iarăși înapoi?

Așa ca din senin:
Dă-mi cântecul în palmă să-l țin!
Ce mult senin se făcuse-n senin!
Liniile palmelor noastre
se îmbătau cărărilor
ghicindu-se una din alta,
sorbind
Cântarea Cântărilor.

Așa ca din senin,
năpraznic senin, cumplit de senin!
…sturzul
și-a atârnat de luceafăr verzui
cântecul
precum un râu albastru pe hartă.
Scorușul,
cu ochi de viezure, cum e argintul viu,
ne pândea printre frunzele lui
urcușul
intrării spre povestea
cu heruvim la poartă.

PREFAȚA GRĂDINII

Azi noapte cerul,
pe când dormeai,
a fost trecut cu iezii
prin cântecul meu reavăn
și al livezii,
iar slovele de buze nelumite
în pojghiți rare
țeseau ceapraz de aur
la urme de copite
până-n cărări lactee.

Tu să nu dormi la noapte.
Se va deschide cerul
și iezii
se vor întoarce înapoi
să pască
din zodie cu patru foi.
Hai, crezi-i!
Îs curioși și ei ca să cunoască
cine-i regina nopții și-a livezii.

TĂRÂMUL MEU TE AȘTEPTA

… și aceștia sunt copacii
ce-n alte vieți
în tinda lor m-au ospețit.

De la ei am deprins,
în mod nevăzut,
toate crengile până-n vârf să-nfloresc
după fiecare sărut.

Spune-le numele tău
să vezi ce frumos ți-l repetă,
cum niciodată pentru tine
nici cerul înalt nu a nins
atâția fulgi de aldine!

CRAI NOU

A fost o fată ca niciodată…
Hai, spune-mi basmul
din degete și fir!
Cărui gutui i s-a făcut
și cântec și ecou?
Crai nou,
de ce răsari când doar apui?
Întoarce-ți basmul mai altfel
întregul aur să ni-l spui,
nu doar jumate din inel;
să aibă
ca și iazul către moară rost
nu moșmolind pe roată
același început de fus.

De ce te-ntreb? Nici tu nu știi
dacă a fost a fost,
sau cel puțin, pe unde s-o fi dus?
O fi ajuns cu bine
acolo-n niciodată?

AU NU CUMVA OI FI ÎNDRĂGOSTIT?

Ce ar putea să fie
că ori de câte ori
(eu nu i-am spus,nici ea nu știe)
ne-ntretăiem cărările sau drumul,
ca undele pe grind,
încep culorile să cânte
că-mi vine s-o opresc
și-ntreaga lună mai să i-o cuprind,
dar ea nu știe,
eu n-o fac,
și trece mai departe.

Aseară însă
gutuiul ei m-a sfătuit
să o opresc din drum
și să o-ntreb de-o carte.
Am îndrăznit.
Ea n-a mers mai departe.
Copacul ei făcu din ochi:
Prostuțule,
de ce nu-i spui că o iubești?
E-așa de simplu să-nflorești!

STRĂINA LIMBĂ, NESTRĂINA…

Tu nu mai ești al tău,
eu nu mai sunt a mea.
De ce-ai chemat
luturile noastre păgâne
să se-aprindă unul din altul
singurătății de lotus?

Și iadul și-naltul
se joacă-n fântânile tale,
iar buzele mele
ce fel de sărut le înșoaptă?
O fi negare, sau dorul din dor?
Rămâi ce suntem, doar vocale
străinei limbi, nestrăina –
eu aripa stângă, tu aripa dreaptă,
fiecare cu lumile lor
din păcat încolțindu-și lumina.

Doar așa,
cerul o să devină mai larg,
ca să poată primi pe albastru
albul peceții
de singuratic catarg
cu stema celor două aripe
ne-ngăduite
decât pentru zbor.

Numai așa… Numai așa?

Vei fi din nou al tău.
Voi fi din nou a mea?

FIAT NOX

Desleagă-ți părul –
întuneric înfiorat de șoapte
să curgă pe umărul gol.

Ca la-nceput de lumi
o să se facă noapte.
Străină.
Nici spațiu, nici timp,
doar sărutul.
Unul din altul ne-om bea
izvodul de floare și ghimp
și toată argila și lutul.

Prima noapte vom fi pe pământ
și primul frământ
spre fiat lumină!

Inchipuiri de cântec iberic

Por que perdiste tu primera serenidad?
Vicente Huidobro

…cum se căutau buzele noastre…
…cu iad, cu lumină,
pe prag de-ntuneric…

Cum de-a aflat albastrul de noi,
cu pescărușii lui
rostogolindu-ne valul
pe tărâmul de flăcări
iberic?

”Mi-e frică, mi-ai spus.
Aproape în șoapte –
pâlpâirea.
Mi-e spaimă de noapte.
Are gustul sărat,
sau ciudat de amar
ca oftat după lacrima zării,
ca suspinele mării.
Mi-e spaimă de mine,
nici nu știu cum să zic,
mi-e frică de-a frunzelor vină
gustând din ce nu-s.”

… cum se căutau buzele noastre,
cu iad, cu păcat, cu lumină..

Ți-am răspuns: ”Nu-i nimic!
Voi izvodi în cer
puzderii de topaze, opale, rubine,
singurătăți înflorind,
genunii adâncul spre tine
apriluri spre crud îngânând.”

…și m-am trezit vorbind
de unul singur ca valul,
doar eu cu migdalul,
iar el ca mine-așteptând
să guste din alb,
să soarbă din vină,
din întuneric.

…cum se căutau buzele noastre,
cu iad, cu păcat, cu lumină,
cu flăcări țâșnite pe ram…

Era pe când te-așteptam
cu-nchipuiri de cântec iberic.

IN DRUM SPRE MUNTE EU ȚI-AM SPUS…

…bea tu întâi
izvorului povestea
și soarelui
trecutul,
apoi din limpezimi
voi bea și eu,
dar niciodată n-am destăinuit,
cum de pe buza apei,
fără să știi,
hoțește ți-am sorbit
răcoarea și sărutul.

ANIVERSARE

Plinind douăzeciul,
uitai să mai număr…
Fată frumoasă,
ce basm porți pe umăr?

Cât ar vrea visul
să mi te fure,
când eu pentru nume
te strig cu pădure!

Oprită pe punte –
descânt tors pe ape,
răsfrânge-te-n mine,
să fim mai aproape.

Plinind douăzeciul
uitai să mai număr…
Ce bine te-ar prinde
sărutu-mi pe umăr!

REÎNTULPINARE

Te-ar prinde bine și trupul acesta,
cu serile lui, de-l îmbraci,
dar nu te uita în oglindă,
că nu vei putea să găsești
nicio amintire
să mă trădeze, să te cuprindă,
din vremea când eram copaci,
puțin prin altăieri,
mai mult prin altădată.

În plus un singurul lucru:
Ce-ar fi să-ți păstrezi,
numai atunci când înflorești
acestui tărâm,
numele tău de copac și de fată?
Aș putea să te sărut,
ca și atunci,
cu norii mei albi de salcâm.

DIN MUNTELE DE DINCOLO CETIRE

Ți-am zis:
Muntele acesta
și-a citit de două ori
soarele.
Are nume străin
urechii și morților noastre,
pentru că este singurul munte
ce nu se lasă urcat
cu picioarele.

Ți-am zis…

Umbre de pajure ni-s
vâltori din vâltori –
ie-i-le.
Munte, sau Moarte?
Iartă-mi sfielile,
de-a lungul de ieri,
de-a durutul de azi,
albastrului nostru
care sunt ultimii brazi
ce i-ai scris?

VÂRFUL CU DOR

Râdeam cu ciocârliile,
până ce-n urma noastră
cerurile lor au rămas.

Atunci
când am trecut
pe puntea primului nor,
voiam să-ți spun cumva
c-aș vrea să te sărut.

Unul pe altul,
din ochi și lumină, sorbeam.
Trecusem
de povestea primului nor…
Tu ai înțeles,
de aceea ai și zâmbit,
că fiecare cuvânt al meu,
rând pe rând,
fără de sunet în alb a-n-florit
în drum către Vârful cu Dor.

…și amândoi așteptam, așteptăm…
Cine știe,
poate mai vine vreun nor.

EU N-AM SCRIS DE IUBIRE NICIODATĂ…

”Se hace mas alto el cielo en tu presencia…”
Vicente Huidobro

Eu n-am scris de iubire niciodată,
deși genunea ei mă soarbe și mă știe,
nici numele rostindu-i -l vreodată
vulgului.
Cum poți cu flăcări focul ca să-l stingi?
Scripturii fulgului,
cu grai de Dumnezeu pe fus,
nespusul să-i cunoști
fără ca litera s-atingi?
Poți tu, frământul de demult,
Olarului să-i fii mai mult
măcar c-o stea în plus?

Eu n-am scris de iubire niciodată,
că pașii mării oare cine-i știe,
cu-aceleași valuri socotind
iubirii să-i găsească începutul?
Satan,
cine ca tine avea vistierie?
Dar
ai căzut
că nu aveai cheița
(taina de meșter – cum se-mbracă lutul)
ascunsă de Olar
întru ceramic cifru de văpăi,
că nu puteai să-nveți de unul singur
lumina spre lumire și fructul ei
sărutul.

Eu n-am scris de iubire niciodată…
Ulciorului i-ajunge minunea întrupată.

MERIDIANELE ATLANTIDEI

Cu fiecare,
( o fi o despărțire în plus?)
oare ești mai aproape,
oare ești mai departe?
Te-adun și te scad cu-n apus.
Pentru că tu locuiești
de partea cealaltă de frică,
acum prin cuvintele tale e noapte
ca-n altarul primului cerc de gutui.
Luna pândește cum dormi,
dar surprinsă
se întoarce spre liliac:
Vrei să te ajut ca să pui
întreaga poveste în spusul de ac?

Acum e noapte prin cuvintele tale,
dar la mine
frica și-a limpezit demultul de ziuă
peste meridian nepermis,
pe coral atlantid.
Oare ești mai aproape, oare ești mai departe?
Ca pe o carte
crengile liliacului meu își deschid
îmbrățișările
ispitite de cifru, nevedite sub scris.
Când te chem,
n-o fi joc de blestem,
de-a unda, de-a largul,
de-a mările?
Ca un pescăruș,
deasupra Atlantidei
aripile noastre
pâl…pâ…ie…
Cât de alb e catargul!
Tu dormi înflorind pe umărul meu,
ca și cum aș fi un munte,
iar tu liniștii lui – curcubeu
nepermis.
Tu dormi
când eu
prin toate pădurile Atlantidei
te caut strigând
printre copacii blestemându-și furișul:
Spune visului c-a fost numai vis,
și albul ucis tot prin alb,
sărut pe tăișul
fulgerat doar de-un gând!

TIMP DUPĂ ORA ATLANTIDEI

”Calcă-ți pe inimă și spune-i!
( Unde ești,
nălucă de glas?)
Numai timpul de punct v-a rămas.
Dă-i lotusul tău
(când nu știe) să-i bea
albul uitării –
zvârcol văpăii fără de fum.”

Eram fără umbre –
atât de aproape,
că le-am lăsat să zburde prin lunci.
”Atentă să fii,
a zis umbra ( a ta a fost, parcă),
nu cumva să calci pe acum,
s-ar putea să-nțepe cu-atunci.”

Luna adormise lângă barcă.
Dezbrăcată –
cântec alb de cucută.
Acum
e ora de acum în Atlantida
când tinerii de-atunci
se sărută.

IARĂȘI MĂ-NTORC SPRE ORHIDEE

Mi-am gândit toate gândurile,
Plus unu.
Mi-am vorbit toate vorbele,
Plus una.
Mi-am zburat toate zborurile,
Plus unu.
Mi-am visat toate visurile,
Plus unu.
Mi-am păcătuit toate păcatele,
Minus unu,
Că abia înflorise
Pomul oprit,
Dar când am fost ispitit:
”Poți tu despre femeie
Nespusul să ni-l spui,
poem fără umlaut
s-o cuprindă?”

Am ridicat în mână o oglindă
Și am întins-o
Subtil spre orhidee:
”Privește-te și spune-mi
Care-i cuvântul spre plusul infinit?
Zâmbești? Doar numai tu îl știi,
Iar eu degeaba-l caut.”

LA SCHIT

În genunchi,
în loc de păcate,
șoptea numele vetrei și ale celor din jur
cerând doar lumină și sănătate.

Înainte de a pleca de la schit
șovăia de salcâmu-nflorit,
cum taina s-o rostească și-n ce fel
Sfintei Fecioare:

Oare
poți roua mea descântând
s-o încânți
pentru mine și el
și, de asemeni,
pentru salcâmul serilor noastre,
ce rochii de nuntă lucrează
din floarea și spuma de rază?

Fecioara amin feciorelnic
făcu nod ascunsului gând,
și-a zâmbit
salcâmului strecurat pe furiș
în pomelnic.

CRĂCIUNUL LA AZIL

O, ce veste… O, ce veste…
Parcă-a fost și nu mai este.
O, ce veste minunată…
Parcă n-am fost niciodată.

Drumu-i și mai lung ca vestea,
Numa-n pozele din sipet
Cu fulgi albi ninge povestea…
– Mai e mult până-n Eghipet?

SPOVEDANIE

De frumsețe străină
mi s-a rănit inima
și lung mă doare ghimpul
din fără de timpul
când era să gustăm din lumină
otrava nălucirii.

Că din păcat mi-am născut trandafirii,
țesându-i din firul furat
când luna creștea tot mai plină
de ispita
spre vadul oprit.

…și încă-un păcat aș avea,
pe lângă celelalte de-a rândul,
ce l-am făcut doar cu gândul,
mâncând de dulce amândoi,
fără să știm că peste noi
mărul
solzii de șarpe-nflorea.

ÎMPRUMUT DE ECOU

Nu știam ce-ai fi vrut ca să zici:
Când ai să vii înapoi
să-mi aduci măcar un cuvânt
din pădurile tale
pentru-un cântec în doi.

M-am întors cu mâinile goale.

Văzusem unul
aninat peste mine și hău,
ca o floare de colț
sub semnătura craiului nou
rotunjit în inel.

Abia acum înțeleg.

Buzelor mele
de-ai fi dat împrumut pe-ale tale-n ecou
aș fi putut să-l culeg
din aur rotund cu numele tău.

VIRGULĂ CUANTICĂ

Era ceva, dar nu fu vis,
parcă era și nu era,
sau amândouă și-altceva,
(e greu cu gândul să te pui),
că se făcea că sunt oprit,
în cale, de-un cais
certându-mă în floarea lui,
chiar după-ntâiul meu sărut:
”Cum îndrăznești și-ai îndrăznit
să umbli nenăscut?”
Avea și el pe ramuri, în neștire,
îmbrățișări de lună plină,
dar eu fiind îndrăgostit,
la despărțire,
pierdut de mine însumi ca ecou
pe mine m-am uitat
c-ar trebui ca să mă nasc din nou
și am plecat
numai în cântec și-n lumină.

Era ceva, dar nu fu vis,
șiret știam acum
să-i înfloresc în limba lui,
dar nu i-am zis.

ZIDITORUL DE FÂNTÂNI

Dacă ziditorul de fântâni
ar fi descoperit tăblițele noastre de lut
ar fi zâmbit la semnele de cod necunoscut
al primului nostru sărut.

”Sunt atât de aproape
de-adâncile, sfintele ape
ale dorului !” și-ar fi zis
și-ar fi-nmânat tăblițele,
să le citească literă cu literă,
doar luna în grai de cais.

Pe-o țuică,-un colac, un dinar
și treizeci de bani,
tăblițele descoperite de gropar
au ajuns la muzeu.

Acum toată lumea știe
că eu
te iubesc de 7000 de ani
de la întâiul sărut.

O, ziditorule de fântâni
de ce n-ai ascuns în rugăciunile tale
tăblițele noastre de lut?

IBERICUL SĂRUT

Cu tine-alături
prin grădina fără ani și cu magnolii,
cum am uitat amândoi de-ntuneric?
E-atâta lumină pe țărmul acesta iberic!
De ce când îți fur
o simplă sărutare
sprâncenele tale mă ceartă cu-n oare?
Ce dragi mi-s spaniolii!
Când ești îndrăgostit,
ei semnul întrebării
îl scriu de două ori:
o dată la sfârșit
pentru albastrul mării
și încă-o dată la-nceput
de cântec și de vers,
dar răsturnat și scris invers:
Ești sigur că-i al zecelea sărut?

VISÂND CU OCHII DESCHIȘI…

Visând cu ochii deschiși
mergeam să mă-ntâlnesc
cu cea mai frumoasă fată
din liceu.
Am repetat de nu știu câte ori
cum o să-i spun te iubesc
când îi voi da cântecul meu – bujorii
și poate sprințarul sărut.

Dar și buchetul ,
visând cu ochii deschiși,
cât o magnolie
dintr-odată din mâna mea a crescut,
îmbobocindu-și toți norii.
…și ea a-nceput să râdă zglobiu
că eu nu știam un răspuns să-i desfac:
”Trei bujori mi-ar fi fost de ajuns,
de ce mi-ai adus un copac?”
Și capul plecă, spre sărut, într-o parte
cum obrazul îl pui pe vioară,
când din spatele meu a tunat
domnu’ profesor
precum o salvă de tun:
” Treci odată la tablă! Vizezi,
sau a câta oară să-ți spun?

ATLANTIDA

În adâncul oceanului
e la fel ca în cel al inimii.
Amândouă
în loc de un țărm
acum au două
să le să-și păzească
neîngăduitul nisip
spre străina clepsidră.

Numai sus, tu și eu,
trecem cu grijă pe lângă cuvinte
nu cumva să atingem
adusul aminte
că-n Atlantida în timp dispărută
doi tineri și-acum se sărută.
În rest totu-i la fel,
numa-n adânc de ocean
încă porți același inel
și-n ochi strălucirea din cântecul meu.

VORBESC SAVANȚII DE-AMINTIREA APEI

‘Nainte de-a pleca
pe drumul ce se zboară după coralii lunii
mi-ai zis:
Ai auzit, printre savanți, că unii
susțin că apa,
ca și omul când iubește,
e-n stare să culeagă amintiri,
și chiar lumina ei dintâi
în susur până azi și-o amintește?

Se-ntâmplă, ți-am zâmbit în necredință.
Năstrușnică-i iubirea din ochi până-n călcâi!
De ce nu l-ar umbri cu poezie?
În primul rând e om, iar nu știință.

…și totuși, m-am gândit apoi
că amintirea apei nu poate fi c-a noastră,
ci poate în culori, de preferat albastră,
sau poate ca mireasma de trandafiri sălbatici,
după ce plouă
când bobul apei și-amintește
c-a fost și curcubeu, c-a fost și rouă.

Câtă dreptate au avut savanții!
Imi vine după tine să alerg,
cu evrica să țip
că apa are încă amintiri din noi,
de la tăcerea primului sărut
și până la acelea
ce pe sub ochi le șterg!

CEL MAI FRUMOS POEM…

Cel mai frumos poem
întotdeauna rămâne nescris.

În al meu
eram numai tu și eu.
Deasupra noastră un cais
la prima înflorire.

În poemul tău
ce l-ai prins pe hârtie,
caisul la prima iubire
uitase cuvântul, prea rarul,
c-a apărut inelarul
umbrit de-a părere de rău
că nu a fost să fie
opritul de lună pe ape.

Eram atât de aproape
în poemul meu,
numai tu și eu
și deasupra noastră un cais!

Cel mai frumos poem
întotdeauna
se reîntoarce în vis.

PRIN CUVINTE AM VRUT SĂ-ȚI VORBESC…

Prin cuvinte am vrut să-ți vorbesc
și-l căutam
pe cel rodit din duh de ametistă.
Dar așa ceva de ce nu există?

Nici măcar nu ți-am spus: te iubesc!
Niciodată.
Cum ai putea să tulburi iazul fântânii
când luna se joacă de-a crinii?
Te-am iubit
cum numai tăcerile știu să-nflorească.
De aceia și primul sărut
nici măcar
țărâna din cuvânt n-a cunoscut,
ci numai tăcerea și cântecul luminii.

JARUL

Cine dincolo de vreme
parcă-ncearcă să mă cheme?
Nu-i a toamnă, fluier nu-i.
Apă, n-ai putea să-mi spui?

Aer, ce-ai jucat sub strună,
oare ce-o fi vrând să-mi spună
înșoptind șoapta-n ghioc,
când a noapte, când a foc?

Limpezit de lut mă scutur
la bordeiul spart de flutur:
Cine cheamă cling, cling, cling
când tăceri se sparg și ning?

Taci! Sub spuza de răspuns
jarul știe și-i de-ajuns.

GLASTRĂ SCUMPĂ DE CRISTAL

Toate cuvintele sună la fel,
cum norii nu pot fi decât nori,
dar tăcerile mele-nfloreau
spectrul luminii
cu încă vreo două culori.

Numai eu
te-aș fi putut îmbrățișa
cu celelalte două
ce ascundeau și cheie și inel,
dar tu te-ai scuturat de rouă
și te-ai dus.

Acum târziul tău mi-l taci,
iar nu tăcerea crudă când iubești
și-noți un cântec de la mal la mal,
ci una îngăimată în veștejit apus.
Nu te întreb: Cum te-ofilești,
iubita mea?
Și cum să fiu gelos
că altă inimă te ține
în brațele celui mai scump cristal?

ATAC DE INIMĂ
Et tu, Brutus?

Întâi doctorul
a răsfoit nervos dosarul integru
și a găsit doar poezii
absolut toate
scrise în negru.
Despre ea, ca detectivul,
să-i afle vreo intenție,
negăsindu-i acuzativul
mi-a țipat în brațul stâng
o interjecție.

Pe un ecran –
litere arabe și scris sumerian.
Pe celălalt,
mă privea inima cu-n ochi pădureț
din înalt:
”De ce i-ai lăsat
să-mi vopsească în negru
de smoală
lenjeria de cântec, porfir și rubine?”
”Au vrut să vadă mai bine,
când toți mă lovesc din afară,
(de ce te prefaci?)
pe unde-ai să vii să ataci
în tot ce-am fost eu, în tot ce-ai fost tu.
Poți spune da, poți spune nu,
pentru acuză.
Din cele două inimi, doar cea de pe ecran
în locul tău te scuză
cu litere arabe și scris sumerian.

CUVÂNTUL DOR ZIC UNII…

Cuvântul dor, zic unii,
nu poate fi tradus.
A râs până la floare
salcâmul când i-am spus.
”Acestea sunt povești,
numai de dragul lunii.
Cum poți traduce dorul
de nu știi să-nflorești
spre limpezimi tot lutul?
Și-apoi, contează vorba,
chiar dacă-n mii de limbi
ai învăța s-o schimbi,
de nu ar fi tăcerea
și floarea ei – sărutul?”

ERAM CEL MAI SFIOS DIN LICEU…

Eram cel mai sfios din liceu
și știam pe de rost
tăcerilor tot înaltul.
Numai de fizică îți vorbeam,
de algebra cu x-uri
vrute și nevrute,
dar ochii tăi aveau necunoscute,
că fără să vrem, nici tu n-ai știut,
că din privire,
sorbindu-ne unul pe altul,
ne-am trezit că necunoscutele
numai buzele pot să le știe
când unele pe altele se-ntreabă
silabă cu silabă.

Și tu și eu,
unul în altul am înflorit tăcut,
uitând să-ți spun că vreau să te sărut.

Sfios eram, dar mai ales uituc
în anii de liceu.

SEMN DE CARTE

Orice îmi spui
mi-așa de drag ca să aud!
Orice.
Și asta nu-nțeleg:
Oare de ce
albastrul vocii tale
este atât de crud?

Ieri
îmi vorbeai de trigonometrie.
Te ascultam, răpit
ca de-o poveste,
asemuindu-te prințesei din codrul nibelung.
Priveam la părul negru
unduind pe albul umăr
nopții ecoul mătăsos, prelung .
Cum poate despleti un cântec
firea vrăjitelor izvoare?…

”… și ce gândești de rezolvare?”

Unde eram, spre care rost,
că tresărind te-am întrebat:
” Hai spune, spune,spune
până la urmă cum a fost?”
Iar tu te-ai înroșit la față,
când ochii mă trădară
spunând ceva aparte –
umbra inelului nespus…
M-ai luat de mână și ne-am dus
pân-ai trecut puțin și peste moarte…

Nu știu de ce
mi-atât de drag s-ascult
albastrul vocii tale de demult,
când își topește toamna
seninul în albastrul fără moarte
și basmul îl întoarce înapoi
până la frunza ce căzuse între noi –
am fost și noi poveste, dar pân’ la semn de carte.

SE SCHIMBĂ ORA ÎN CANADA

Abia venit –
taifasul cu nevasta:
– ”Tu știi că țara asta
parcă-i făcută pentru noi?
Când mustul e ca-mbrățișarea ta,
iar basmul
amăgește frunza-n fluturi,
ei zic că-i timpul de schimbat,
uitatele săruturi
să-mi fie date înapoi,
exact cu-o oră-ntreagă.
Ce zici de asta dragă?”

– ”Tu, hoțule din mărul necules !
Năravului,
ca și pe vremuri, spre pârgă i-ai rămas.”
Apoi cu-o umbră de subînțeles,
ispitei colorând vocala crudă,
îngaimă-o șoaptă, dar o pierde-n spus:
”Chiar de-ai greșit, o fi ce-ai înțeles,
dar cred că-i vorba
(știu,eu?) despre ceas,
că vom dormi cu toții
cu încă-o oră-n plus.”

– ”Taci, mai încet, copiii să n-audă!”

HAINĂ NOUĂ PENTRU VAMĂ

E ceva mai mult decât dorul,
un neastâmpăr ca luciul pe coasă,
cum o să fie țara de acasă
care
dinaintea nașterii mele mă cheamă?

Ca la orice aeroport
or să mă pună să declar
ce-aduc în valiza ce-o port.
O să fie clar,
ce frumusețe de sfadă între ei:
– Ce sunt astea? Ne minte?!
– C’mon! Niște biete cuvinte,
scule fără valoare.
Individul, de lângă parafă,
obișnuia dintr-o dușcă să soarbă
chiar și o lună plină,
plină ochi băuturilor rare,
și la plecare
punea cuvintele să-i cânte
când jefuia dintr-o garafă,
cu un sărut luminii,
porfira visului și vinul.
Numai pădurea nebună
credea despre el că-i poet!
Nu vezi, că și haina-i miroasă
ca bradul, ca pinul
și e croită exact după moda lui Iosif,
dulgherul ce lucra în Nazaret.

NECAZURI CU GRAMATICA

Și eu aș fi vrut să fiu născut
după legea fiecărui copac
ales de-ndrăgostiți
cu numele din primul sărut.

Și eu aș fi vrut să fiu născut
ca dorul de fluier întrupat,
dar notarul din sat,
Costachi Dî Gribăniță,
un om cât un sac de posac
m-a însemnat în catastif
și din plumb și din peniță
că singur m-am născut,
că moașa a țicnit,
mama a murit,
iar tata
s-a pilit în asemenea hal,
că din cauza lui a-nceput
cel de al doilea război mondial.

Puteam să nasc eu pe altul,
dar din neiertată eroare,
neavând nimic mai bun a ispravă
m-am născut pe mine însumi,
nespovedit,
neîmpărtășit,
urât ca o babă
și fără de lumânare.

Oare de ce gramatica voastră
pentru mine-i cu sensul parșiv,
eu să mă nasc, eu să mă mor,
fără bilet, pe blat reflexiv?

Numai sărmanul soare
mi-a spus:
Mai așteaptă până ajung la apus
și pentru lumina cea mare
îți voi crește apelor umbra
de două ori mai mare…

PRIN PROVERB SE-AUZI TRECÂND UN CERB

Prin proverb
se-auzi trecând un cerb:
”Cu o floare
nu se face primăvară,
chiar răsfățului de soare
calendarul de și-l zburdă.”

A răspuns,
dar nu în grabă,
ghiocelul:
”Vezi,
pentru sfârșitul orei,
fie baba cât de babă
și de surdă cât de surdă,
e de-ajuns numai o dată
ca să sune clopoțelul!”

…și așa trecură cerbii
ascultând numai de-o floare…

Peste toți apusul ierbii.

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario