Slăvită fie-Ți apa-n descântec fără seară,

Neprihănirea pietrei de daltă să nu știe,

C-așa altarul cere pe umăr de fecioară

Să se aducă focul. Cum? Om vrei temelie?

De ce nu-ngădui lutul, vecin având nimicul,

Să fie pentru cuiburi, ca sâni spre sacrul nunții?

Sau poate-n loc de roată, scoțându-Ți heruvicul,

Să-l fi oprit pe unde întreb, spre Tine, munții?

Ești sigur? Mă chemi Piatră, și nu stihiei rană?

Trimite-mi cioplitorul să-mi ia la sfadă-amnarul.

Nu-mi da-‘ muierii coasă, ci dălți mușcându-mi stana;

De piatră – casa nunții, apună-n stea hotarul!

Moleșitoarea-mi ceară, nici lut, nici stei, ci somnul…

”Sculați-vă, să mergem…” Cine mă strigă, Domnul?

Pe înger nu în ceruri îl caut, ci în lemnul

Ce recunoașe-n osu-i tăcerea Ta spre floare;

Oțelul îl lumină, că dalta știe semnul

Răscrucii către sânge prin foc de-asemănare.

Tu ești atotputernic nu-n trăznet, ci-n mireasma,

Când inima se sparge Te caută cu nardul.

Eu Ți-aș ciopli Sinaiul, întreg catapeteasmă

Să n-ai preajmă slovă, de-a cugetul, cu gardul.

Clepsidrei torni nisipul, țărm aspru-n mărginire,

Dar între noi oceanul pe amândoi ne doare.

Nu-Ți cer ulei în lampă, vreau noaptea Ta de Mire,

Apusul nu contează chiar dacă-i moare-un soare.

Trei zile-s ale mele, fii-mi lut și fi-mi răsadul,

Gelos Te țin în brațe, până-mi răscumperi iadul!

Se face frig în mine când fața Ta e-ntoarsă!
Merindă-mi fu greșala, nămol hrănindu-mi crinul,
De parcă-n palimpseste, în viața fostă, ștearsă,
Pe mine-ai scris povestea cum mi-ai iertat smochinul.

E buche răzuită, sau fu un semn aparte
Că-mi lași ca moștenire și ieslea și colindul?
Nu gard, părutul zării, de Tine mă desparte,
Ci scrisul în țărână, când duhului perindu-l.

Tu ai în palme sânge din răsărituri roșii,
Eu am în palmă linii ce nu au ghicitură.
Orfan cerșesc o vorbă, dar îmi răspund cocoșii
Lovindu-mă cu-aripa de trei ori peste gură.

Tu plângi cu fața-ntoarsă… N-auzi cum strigă verbul…
Sunt însetat iertării ca de izvoare cerbul!

Plouase toată noaptea.
Spre dimineață, după ploaie,
nevăzut de nimeni,
duh, ce fusese în flori de salcâm,
s-a strecurat ducând în păstaie
vin, untdelemn
și primul răsărit al lunii.

Spun unii,
că din vitraliul spart
văzuseră pe caldarâm
o mână de înger
cerșindu-și dreptul de puzzle
al rostirii în semn.

Veacul trecea mai departe
ca o toacă păgână
cu tocuri de lemn.

Iubirea
nu are limbă de ceas
să ne aducă aminte
că-i prea târziu în acum,
când fără devremea
dintre noi
a rămas
ca o lampă fără cuvinte.

Nici soarele
nu are limbă de ornic.
Pe partea-i
ce numa’ dinspre Dumnezeu
se vede
este secunda-oglindă
spre care ne cheamă,
abis
de abisul Lui dornic.

Acolo lumina crește în sus
ca iubirea din cântecul meu
ce mereu
e altul, nespus.

Numai în brațele mele ești tu,
înrămuririlor floare.
Secundei solare
cu buzele tale netimpul il beu.
Inchide ochii și-ascultă:
Auzi cum lumina prin noi,
pe treptele noastre
Luminii se-nalță?

– Ceața prin văi se ridică:
Tată, mi-e noapte,Tată mi-e frică!
– Nu se mai vede drumul acasă?
– Lumina-i ruptă, inima roasă.
Punțile toate s-au frânt sub dorul
de mine însumi , risipitorul.

Ceața din munte viclean coboară
pe lângă moară, pe lângă moară…
Nu în părere se-aud cocorii?
– Ba da, cu ceață te-nșală norii…
– Unde ești, Tată – nerisipit rămas
cu mult mai aproape ca propriul meu glas?
Doare tăcerea, dar eu tot te strig:
De Tine mi-e foame și, tare mi- frig

Grăind cu umbra și cu frunza mea,
l-am auzit pe Petru:
”Eu m-am născut
în brațele mării și-ale morții.
Deopotrivă le cunosc
toate ascunzișurile casei lor
și mai ales cotlonul geloziei –
să fie doar al lor
afierosit, tot trupul tău.

Dar în noaptea-afundării,
cu aceeași chemare, demulta spre soare,
m-ai strigat deasupra tuturor
talazurilor,
numele meu prin  vâltori ridicându-l:
”Chefa, vino la Mine!’

Știam
că marea nu poate fi mai înaltă
decât dragostea mea,
iar morții-i cunoșteam
cârligu-ntors și mreaja.
Numai un val a fost,
ce Te-a răpit privirii,
doar pentru-o așchie de clipă,
dar mai prăpăstioasă
decât tremurătoarele râpi
ale fricii:
Dar dacă nu mă iubești
cu-aceleași flăcări cu care eu Te cânt?
Dar dacă moartea, dar dacă marea…?

Amândouă
se agățaseră de mine
și cum trăgeau să mă rupă-n bucăți!

Dar mâinile Tale  întinse-au rămas
spre-mbrățișare și dor,
deasupra morții,
deasupra mării,
deasupra de bezne strigai:
”Cheeeeeeeeeefa, vino la Mine!”

…și totuși, pe Drumul de Soare,
un singur val a fost de-ajuns, odată,
să-i dea inimii, ce-ai prins-o de mână,
gustul amar
din lacrima sărată.

Cumpăna fântânii –
cântarul câmpiei!

Semnul din orizont
nu cumva o fi Omul?
(Așa se numește tot timpul
Cel dat răstignirii.)
Dar dacă
acel care vine spre,
sau pleacă din mine,
o fi Pilat din Pont?

Omul întotdeauna se naște
din apa așteptării…

***
Ascunde căile mâinii!
Până la sânge
pumnul să le strângă!
Voi fi strugur,
Luiși oglindă în dreapta?
Sau în partea stângă
mie însumi tâlhar?

Cumpănirea fântânii –
cu amândouă brațele calme,
cântar!

Cel care vine spre noi
inima cui o poartă în palme,
la frângerea pâinii?

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

Curge
cântecul
mamei
ca printre cetini
apele lunii.

Culcat în leagăn,
pruncul a-nchis
pleoapele.

Lăstunii,
din mugurii casei,
înfloresc,
de sub aripa mamei,
chihlimbarul de cioc

În odaie,
cu vrâstă de aur în straie,
mireasma de pâine
spre opt împletită
adoarme și ea
sub clopoțelul de foc.

Mama și Maica îngaimă
încă o șoaptă
din străvezimile  subțiri
ale luminii.

Pruncul de sus
îi face din mână celui de jos.
Oare ce i-o fi spus,
Fiul de Domn
îmbrăcat în colind?
Pruncul din leagăn
îi zâmbește prin somn,
gângurind…

După ultimul înger
mânecându-și tiptilul
adoarme și mama,
iar sus,
obraz lângă obraz,
Maica Domnului
și Copilul…

La ce mi-ar mai folosi
numele
când nimeni prin el nu mă strigă?

Pinule,
nu vrei o tristețe în plus?
Singurătăților rigă
căror din ele m-ai spus?
Ecoul,
trecut de zănoagă,
ar vrea să se-ntoarcă
precum steaua
ce-și bea din fântână
amarul, de parcă
blestemul de aur
și-ar dori prin sărut să-și culeagă.

Zburătoarea
cu aripi albastre
îți bate de-aseară în lemn.
Ce fel de morse îți scrie,
mărunte
în semn,
cu numele meu pentru punte,
cea albă, tăcândă, din scânduri?
Pentru ce,
în noaptea fără de untdelemn,
te îngânduri?

Ia numele meu, cât mai este.
De poveste,
iar te-ndoiești că a fost?
Scrie-l pe albul răscrucii –
odihnă
cărărilor
ce prin el s-au tot dus!

Tu, care porți
lacrima lui Dumnezeu,
spune părintelui vânt
să mă înșoapte prin cetini,
pe unde doar pinul
își curge aminul…

Și urcă,
frate de sânge, și umbră,
și plâns de vioară,
în genunchi, peste piatră,
fă-te cărare singurătăților,
dar urcă mereu,
du-o
mai dincolo de sus,
pe unde lumina
în inima ei se scoboară.

Oare cântecul meu
ar putea să-ți fie povară
c-o simplă tristețe în plus?

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario