Din verde mireasmă, aroma înaltă!
Ca jertfă de seară închipui pelinul,
Nu trâmbițe, surle, ci stuhul din baltă
Din mâl creşte fluier cântând hialinul.

Polen mă ceri, geamăn ca frate cu scrumul,
De-aceea cu stângul rostitului-i șchioapăt:
De ce acatistul, mai fin decât fumul,
Alături, nu-mi are-nflorirea la capăt?

De-i praful de aur și moarte și treaptă,
Tu știi cum se leagă stihiei talazul.
Dă-mi bob dumiririi când drumul mă scap’tă,
Iar slova mi-o mută, la vale, obrazul.

Îmi ceri holocaust, iubirea mea toată,
Dar lutul mă trage pe propria-mi roată!