Cum floarea, șoapta lunii, a izvodit-o vreascul?
Taci inimă, nu râde de-a minții bărăție,
Că vinului povestea de nu i-ar spune-o teascul,
De unde biata strună, de dragoste să știe?

Întreb, tristeții tale, atât de pur fiordul,
De unde-și ia amarul luminii, ce ades pe
Ecuator s-ar cere, da’-l ispitește nordul
Pe o busolă spartă, cu acul ca de viespe.

Se înăsprește vinul, de ce-aș cobi de-a ciobul?
Destul – Ecclesiastul în timp pustiu și acru!
Când buze răsar luna, cine ar fi neghiobul
Să irosească rostul din algoritmul sacru?

Că nu-n zadar ulciorul fu protopsalt al humii,
Numai sărutul știe de începutul lumii!