Ca mine, nu ești singur, înaltului adâncul,
De numai stupul știe să-Ți toarcă heruvicul?
Iar mi-ai trimis apusul, da’-n zorii Tăi îmbrâncu-l.
Au n-ai uitat că-n humă port chipul Tău, cu spicul?
Ce-ai spus în ochi de ciută, de unda i-o beau cerbii?
Din pletele de coasă, miresmei-i sunt pe-aproape.
Cum poți, Părinte David, să-mi strigi că-s duhul ierbii,
Când eu Îi sorb chemarea de dincolo de ape?
Din zori până-n tristețe, mă hăcuie-ntrebarea,
Atât-din-altă lume, fără de ieri și mâine,
De talpa Ta, din lucruri, își amintește marea,
Cum poți hrăni lumina din frângere și pâine?
Înseamnă că-și luase din cântecul Tău, firea,
Ca dragostei să-i poarte în om dumnezeirea.
Cu siguranta marea isi aminteste ! Si iarba si-ar aminti ,de-ar mai avea timp…
,,Cum poți hrăni lumina din frângere și pâine?”…. cred ca raspunsul este ,,holocaust”, in sensul inalt al cuvantului, ca ,,ardere de tot” din propria voie, jertfa a iubirii…