Voi ține-n palmă iarba, până-mi va zice: ”Tată!”
Au nu e-n sâmbur strânsă a firii rădăcina?
Dar cât voi fi al nopții, nu-mi iese la socoată,
Că inima îmi fură din patimă lumina.

Tămăduiesc cu slovă de mătrăgune rare,
Că-mi beau ființei albul din lapte de cucută,
Și lacrima și-oceanul au gust ciudat de sare,
Cum numa-ndrăgostiții îl simt, când se sărută,

Din lutul cărnii, sarea de foc ce focu-și scurmă!
Dacă-și va pierde gustul, nici de pietriș nu-i bună,
Precum lui Lot nevasta, când a privit în urmă,
S-a transformat în stâlpul sărat, cioplit de lună.

Cam ăsta-i interviu-n bodega de la gară:
”Cum vă doriți cafeaua?”, ”Ca ochii ei, amară!”