Destul ne-ar fi un cântec, la amândoi odaie,
Ulciorul de logodnă – întreaga lună plină!
Prin cetinile nopții, duh tânăr de văpaie,
Sărutul amintindu-și povești ce-au fost lumină.

Iubirea nu-nflorește din iască de cuvinte,
Năvalnică în fire răstoarnă iad prin humă.
Ca-n pilda cu smochinul, neroditoarea minte,
Fiorul sfânt al nunții cu frunze reci sugrumă.

De nu ar fi Iubirea, cum răsărirea, pura?
Genuni născând genuna ființei, din suflare,
Că dragostea dă minții cât să-şi cuprindă zgura,
Dar își păstrează magma din prima sărutare.

Poate c-aici e taina din veac ascunsă-n rouă,
Că toate-or să sfârșească-n cer nou și humă nouă!