În seara asta, lămpii, mai mică-i fă spovada,
Cât umbra, jucăușa de-a moartea-n dos de moară
Și cântă-mi din lăută, cum va-nflori zăpada
Ningând pe cetini negre, oftat de corn în seară.

Mai toarnă-mi din ulciorul cu smalț din șoapta lunii,
Ce-a mai rămas din sturzul ce-a ars o noapte-ntreagă.
Săruturile noastre le-or număra alunii,
Că-i greu să le ții minte când mi-ești atât de dragă.

Dar unde-a pierit baciul cu fluierele sale,
Să le-mprumut spre puntea pe ape ca argintul?
Mai știi de parastase, ștergare, căni și oale,
Când trup de alăută își mlădie alintul?

”Metaforei cu ușa, ea-mi zice, ‘nchide-i cleampa!
N-ar fi păcat de lună, s-o concurezi cu lampa?”