Înfremăta-m-ar vântul, prin cetini cântec, linul…
N-ai cum școli iubirea când tânăr duh dai strunii.
Cristalului de sare, cât plâns i-a strâns pelinul?
Prin cerul meu de frescă, a stemă zbor lăstunii.

Cercei cu perla neagră – ochi scânteind ghepardul!
Ce fel de scoică-n toarceri? Și cât de negru – firul?
Tu n-ai știut vreodată că-ți înfloream ca nardul?
De ce oștiri cu spinii păzesc doar trandafirul?

Grădină fără poartă, până-n venin fu jadul…
Și-acum mă-ntorc la Tine, pe gând să-Ți chem răsfrântul:
La-atâta frumusețe, n-ar fi ridicol iadul,
Să Ți-l compar cu focul ce-n lut Ți-ai pus frământul?

Cum saltă roșu-n sânge, prinț și întâi născutul!
‘Nainte de-a fi soare, lumină-a fost sărutul?