Plămâni de munte-i orga, din zeci de guri – dorința,
Tăria să-Ţi cuprindă în strai de catedrală.
Tot ce-am cules cu stupul – făcliei, suferința!
Nu-s viermele ce-și toarce aripi și-altar din bală?

Viori, trompete, naiuri, alămuri, ocarina…
M-accepți cum sunt – o piatră ce nu cunoaște struna
Isteață ca la cobză. Îți cânt altfel lumina,
Cum soarele și-l tace în răsărituri luna.

Îți sunt doar oglindire? Ce bine-ar fi, ca iazul
Să-Ţi port pe umăr steaua pecetluindu-mi stuful.
De ești ocean Iubirii, poți dojeni talazul?
Sunt vinovat că mustul se luptă cu burduful?

Ce-or face heruvimii, cu mii de ochi sorbirii,
Când eu, cu doi, tot timpul setos îi sunt Iubirii?