Am gustat din pustiul
care se varsă-n pustiu
cu valul înaltelor dune…
Ochiul mi-a zis:
”Lasă-mă puțin ca să fiu
vânt,
și flacără din drumul ucis.
Să mă adune
halucinații din denia
mănosului pământ
cântată în vineri de ape.”
…și coasta Lui au împuns.
”Ochiule,
neiertătoarelor pleoape
de unde pustiu-mi să-ntoarcă
scrisul Lui pe nisip
ca răspuns?
Trei nopți nu le-or fi de ajuns?”
dumitruichim 
“”Lasă-mă puțin ca să fiu
vânt,
și flacără din drumul ucis.”…. si coasta Lui impungem … dar vineri, in orice vineri, putem fi “halucinatii” care sa-L adune, in fiecare vineri e denie…
Mulțumesc frumos, Anca! Apreciez mult fiecare comentariu al tău.
in fiecare vineri e denie… sansa de a deveni “halucinatii/care sa-L adune”…
Mulțumesc, Anaviz33!
Anaviz 33 sunt tot eu, Anca.. Involburari sunt tot eu… m-am incurcat singura, desi n-am incercat niciodata sa-mi ascund identitatea… acum nu mai incerc sa ma descurc, mi-e team ca fac vreo boacana si nu mai reusesc sa ma descurc…. asa se intampla cand nu prea te pricepi la labirintul asta numit computer… 😀
Să nu-ți fie team, că teamul rimează cu ramul! :)))
Poezia aceasta e o veritabila bijuterie!
“de unde pustiu-mi să-ntoarcă
scrisul Lui pe nisip
ca răspuns?”
Randurile de mai sus o sa imi ramana in minte multa vreme…
Mă bucur, Liliana Negoi! Am lecturat tot ce am găsit pe blogul dumneavoastră și vă mulțumesc!