…că părul tău
are mireasma aducerii aminte
pe când în lume nu erau cuvinte?
Oare crinii câmpului
au nevoie de vorbă oloagă,
de cârjă, toiagă,
stiharului să-i peticească haina
spre a-și grăi înflorirea?
Sau buzelor, să te culeagă,
de ajuns nu li-e taina –
sărutul?

Oare cum o fi fost
când Iubirea,
aplecată deasupra abisului ei,
și-a văzut ne-nceputul,
cum l-ar șopti oglinda?
Numai din cântec de buze,
ne-ngroșat în cuvinte
și-a purces izvodirea
a-tot-fiindul, a-tot-fiinda.

Părul tău
are mireasma aducerii aminte
a celuilalt tărâm,
amintelui înfiripând către spus,
fior și graiuri de salcâm –
lăutei mele, despletirea.

La început a fost Iubirea,
apoi veniră binele, păcatul,
iar diademă-a lor
aleasă vina,
dar înaintea lor,
‘nainte de a-și striga lumina,
plutea fiorul primei nopți,
ispita neființei genunii spre fiindă,
când s-a văzut în cântec,
așa cum Eufratul,
iubirea noastră-o unduie-n oglindă.

De-ai ști
ce dragă-mi ești Ninlil
când părul,
dintr-o aruncătură-a frunții,
întreaga-i noapte ți-e răsfăț pe spate!

Atunci, cel ce iubire-nseamnă –
Eufratul,
făcând cu ochiu-mi spune
de-Acela Veșnic înspre toate:
El care
s-a luptat la vânătoare
cu neființa! …

Privește-acum trofeul nopții,
Sanherib,
cât de semeață, hoțoaica ta
și-l poartă peste umăr,
de parcă-ar fi arcașul
purtându-și biruința
și vânatul.