”De veți avea credința firii,
cam cât ar fi grăuntele
agonisit de muștar,
vă va asculta muntele
și corabie de mână nezidită
o să se facă vouă
spre taina fără țărm a iubirii.
Acolo soarele
din propriul lui apus
își țese spre voi răsăritul.”
Dar gloatele
n-au priceput ce le-a spus
de ochiul cât izvonul de mac,
mai mic decât punctul pe zar.
Tatăl pescarilor
vorbea cu sine însuși, amar:
” Minunile
doar pentru proști se mai fac,
dar timp de joacă nu mai am pentru ei;
plinitu-s-a ceasul iubirii
caruia doar marea-i cunoște
adâncul și largul.”
Apoi Tatăl pescarilor,
trecând printre gloate mărunte,
începu să se urce
spre locul din vârful de munte
ce-L aștepta să-i pună catargul.
dumitruichim 
“Proștii” care așteptau minunile erau totuna cu “cei săraci cu duhul”, cărora li se promite fericirea și “împărăția cerurilor”? M-a izbit duritatea cuvântului dar poezia e minunată.
E spus ironic. Omul care se îndărătnicească sa creada Dumnezeu îi grîieste prin minuni. Cel care iubeste are înțelepciunea iubirii de a a vedea PRIN minune și nu SPRE minune. An Nou fericit!
Mulțumesc pentru răspuns.
Oricum, am regretat întrebarea de-îndată ce am scris-o. Conform zicalei “chelul își pune mâna în cap“, și eu m-am identificat spontan cu gloata care așteaptă minuni.
Deși nu le înțeleg pe toate, iar altele le deslușesc după mai multe lecturări sau cu ajutorul dicționarului, pentru mine poeziile Dumneavoastră sunt, în egală măsură, provocare pentru minte și mângâiere pentru suflet.
Un An Nou cu sănătate și bucurii!