Cuvine-s-ar să-ngenunchez
cum cere taina-ascunsă în rărunchi,
dar trandafir de munte, măcieș,
nu am nici aripi, nici genunchi.

Sălbatică mi-e ruga – rostul pietrei
când unda apei șoapta i-o ghioașă,
şi totuși Maica Ta,
când din adânc i s-a-nchinat pădurea
ca rugului aprins,
tăcerea mea flămândă
o-ncoronase-n roșul de măceașă
cu-o luminândă.

Întreaga iarnă, stihurile mele,
încondeieri de îngeri, mai aiurea,
flămânde-mi vin, străine, fără haină
cerându-mi găzduire întru cuvântul Tău.
E oare ceva rău
de-Ți împrumut potirul
ca noaptea lor să le-o aprind
din rugul ce-ai uitat nestins
la Cina cea de Taină?