PÂNZA DE CORINT

Tags

,

878-1472-thickbox

Drumurile
ca oamenii răsar,
din foc și iubire,
precum luceafărul
din propriul lui hău.

Nici unul dintre ele
nu s-a născut să fie rău,
pentru că toate trec
prin, sau pe lângă Damasc.

”Mi-ai luat numele,
mi-ai răpit vederea,
mi-ai spulberat cenușa
în care am ars…
Chiar marea se-aude până în Tars,
cu zdreanţa-n ecou:
ochiul nou, ochiul nou, ochiul nou…”

La Poarta Ochiului
în Damasc,
drumul țesătorului,
stă la coadă cu alte drumuri,
precum bunăoară depărtatele,
cărora norul le
deschide poarta de-argint.
Toate așteaptă la vamă
ale Damascului cuvinte
și sentința.
Rosti cel dintre drumuri, damaschinul:
”De astăzi înainte,
țesătorule,
chiar numele iubirii-o să se schimbe
în ”pânză-de-Corint”
pentru corăbii,
zărilor mirese,
cu preţul mult mai mare
decât îl cere crinul,
speranța,
chiar credința,
oricât ar fi puterea ei de renumită,
că numai inima îndrăgostită
cunoaște firul focului să-l țese
în pânză-de-Corint,
lumină din Lumină.

SPOVEDIȚI-VĂ OCHIUL

Tags

,

lRgCnvd_PG4Inrg7tlxrpUqRb6vqALpMo6LlzlkmLa7i2tmGXzpb2A==

Voi, cei tari în cerbice,
și cu pârloagă
în loc de ureche,
n-ați auzit din scriptura cea veche,
nici măcar
o simplă suflare de codru
cum tristețea i-o fâșâie
cu verde amar:

”Să nu călcați niciodată
pe iarbă
ca nu cumva întorcându-se
fiara spre voi
să vă sfâșie!”

Adevăr din adevăr zic vouă:
Călcați pe iarbă
până la stropul de rouă
ce-l cântărește cu spaimă
pleoapa!

Voi, cei tari în cerbice,
dar cu urechea oarbă,
călcați cu iarba pre iarbă
până când ochiul vostru va uita
ispita celui rău,
îmbrăcată-n lumină și goală,
din care băură
târziul și cerbii.

Spovediți-vă ochiul,
că genele voastre
scrise au fost cu neagra cerneală
a ierbii.

Tags

index-roua 1

Micro poiene

Taina cea din veac,
melcule, o ştii? Pe drum
ce-asculţi gândind?

*
L-au dus la groapă
şi mama… Lacrimile –
sat fără de Paşti!

*
În lac nevedem
Chipul… apoi îl pierdem
prin trestii rupte.

*
Mamă, Dumnezeu
a-nvăţat omeneşte
pronunţându-te?

*
În ochii mamei –
prima floare a-nvierii
tăinuie rouă.

*
Zâmbeşte mama!
Betleem în privire
aduse pruncul…

FATĂ MÂNDRĂ CU CASÂNCĂ…

Tags

, ,

Rasinari-1907-Port-Popular

– Fată mândră cu casâncă
pân’ la cer mai este încă?

– Patru brazi, și-n vârf năframă!
Cumva știi umbra cum cheamă?

– Dulce cheamă, dar mi-i frică.
– Treci atunci pe sub ulcică,

iar de întâlnești sobolul,
nu uita să-i dai obolul.

– Fată mândră cu casâncă,
dacă-mi iese-n cale-o trâncă?

– Să nu-i calci velințele,
c-o să-ți fure mințile!

…dar de simți c-aripa iaptă,
bea din drum, dar mai așteaptă!

ACATIST SUB CREANGĂ DE PIN

Tags

, ,

i-posti-imperdibili-3

La ce mi-ar mai folosi
numele
când nimeni prin el nu mă strigă?

Pinule,
nu vrei o tristețe în plus?
Singurătăților rigă
căror din ele m-ai spus?
Ecoul,
trecut de zănoagă,
ar vrea să se-ntoarcă
precum steaua
ce-și bea din fântână
amarul, de parcă
blestemul de aur
și-ar dori prin sărut să-și culeagă.

Zburătoarea
cu aripi albastre
îți bate de-aseară în lemn.
Ce fel de morse îți scrie,
mărunte
în semn,
cu numele meu pentru punte,
cea albă, tăcândă, din scânduri?
Pentru ce,
în noaptea fără de untdelemn,
te îngânduri?

Ia numele meu, cât mai este.
De poveste,
iar te-ndoiești că a fost?
Scrie-l pe albul răscrucii –
odihnă
cărărilor
ce prin el s-au tot dus!

Tu, care porți
lacrima lui Dumnezeu,
spune părintelui vânt
să mă înșoapte prin cetini,
pe unde doar pinul
își curge aminul…

Și urcă,
frate de sânge, și umbră,
și plâns de vioară,
în genunchi, peste piatră,
fă-te cărare singurătăților,
dar urcă mereu,
du-o
mai dincolo de sus,
pe unde lumina
în inima ei se scoboară.

Oare cântecul meu
ar putea să-ți fie povară
c-o simplă tristețe în plus?

BUTOIUL LUI DIOGENE

Tags

,

Bastein-Lepage_Diogenes[1]

”In vino veritas’’, desigur
că nu se referea la must,
ci la ispita rubinie.

De-un filosof în tomul greu se scrie,
de Diogene din Sinop,
cinic,
dar subțirel la gust,
îl judeca pe veritas
la bani mărunți, stihinic,
până la ultimul lui strop
care te face cleampă.

Adesea în amiaza mare,
zic unii care-n bârfă se întrec,
că filosoful nostru grec
umbla bălăngănindu-se cu-o lampă
să nu-l atingă, dănțuindu-i pomul.
Oricât de cinic ar fi fost,
nu-i mirosea degeaba gura-a usturoi,
că el cu felinarul
nu căuta pe-oricine
din gloată și prostime, ci doar omul
cu care judecase-o noapte-ntreagă
nefericitul de butoi
în care se trezise cu chirie.

Iar tizul lui,
alt Diogene, din Laerte,
ca să calmeze-n scrisul lui războiul,
s-a cam făcut că plouă și nu știe
prea mult despre povestea cu butoiul,
lăsându-ne parabole incerte.

Morala-i cu mătasă și brocart,
precum a Evei ce-a pățit cu mărul.
Bine s-a zis că-n vino veritas
se-ascunde adevărul,
dar țineți minte
că apoi,
nu adevărul va umbla cu capul spart,
așa cum vi se predică-n cuvinte,
ci numai chiriașul din butoi.

NUNTA FIULUI DE ÎMPĂRAT

Tags

, ,

hqdefault

M-a întrebat magnolia:
“Rugina cât te-a ros,
molia
cu aripa de fluture
şi colțul celui rău?”

Cât oare-am mai rămas
din chipul Tău?
Pe sticla afumată
au cui îi seamăn?

Către Emaus,
cu întrebările sunt geamăn,
iar vocea Ta, n-o recunosc,
străină,
tristeți închipuindu-și borangicul.
Ca orbul Te presimt cu heruvicul,
când chipul Tău l-atinge în ciorchină.

Mireasa plânge lângă Fiul de-mpărat,
iar nunta lor
nu știu cu ce-ar aduce,
că doar ologi, tâlhari și bețivani
se strânseră-n ospăț împărătesc,
iar eu în loc să fiu pe cruce,
c-a mea era și nu a Lui,
în fața Mirelui benchetuiesc
până bojogii nu mai pot.

Ce roșu-i vinul ce i-L beau,
de parcă strop cu strop
a picurat din fiecare cui…

CREDINȚĂ DE MI-AI DA…

Tags

00000001

Credință de mi-ai da
cât este bobul de nisip,
dar încă-un pic,
asemăna-m-aș viermelui de borangic.

Nu ar fi nimeni să m-audă,
cu Tine
ce am pus la cale-n crisalidă,
cu ușa zăvorâtă la altar,
vecin cu-n clopot negru de agudă.

N-aș zice muntelui
să-și ia de gât
și să-și trântească marea
de pământ,
ci dimpotrivă mării i-aș cerși
prin frigul nopții să-Ți strecoare,
până la mreaja mea de borangic,
ziorul revederii și cărarea.

Cum aș putea credință ca să-ți cer?
Ursita dunei, soarta de pustiu,
cămilei-i este scrisă pe cocoașă,
așa cum nopții,
îi cunoaște
ascunsa cheie
untdelemnul.

Trei nopți Ți-ai tălmăcit aripa,
ca mine-n paraclisul de gogoașă,
de-aceea îți cerșesc
un împrumut de taină ca să scriu
despre pecetea ce-a-nflorit-o lemnul.

De ce mă-ntrebi de cred?
Și-a treia oară?!
Tu care ești Iubirea,
nu știi că Te iubesc
chiar dincolo de moarte?

Am pus la cină
tot ce-am găsit prin inima-mi săracă
merinde mai aleasă.
Nu trece mai departe!
Intră,
gustând din vinul de pe masă
și frânge-mi tot frământul, prima oară,
în pâine dătătoare de lumină.

Pe-afară,
ziua se pleacă
și se face seară…

INIMA SOARELUI

Tags

,

curcubeu - 1

Ca să fie liber
chiar şi-n alesul culorilor
și întru toate integru,
într-o zi
soarele s-a gândit:
”Ce-ar fi
să mă îmbrac în negru?”

Dar inima-soarelui
a văzut doi tineri
luminându-se
la prima sărutare.

Răsăritul răsărea-n răsărit,
ca unda ce lumina și-o fură.

”Fiul meu,
grăitu-a inima-de-soare,
încearcă acest curcubeu
de sărbătoare,
să vedem dacă inima lor
îți este și ție
pe măsură!

VIERMELE NEADORMIT

Tags

,

109749943_wwwtuttartpitturasculturapoesiamusica__40_

Va fi ca atunci
când nu te mai saturi de moarte
de pe buzele
celui mai drag decât dorul.

Spațiul se resoarbe
în propriul lui cântec,
precum scrisul pe apă.
Ce nevoie de el,
când nici aproape
și nici departe
n-or mai fi?

Şi iar ca atunci
când nu te mai saturi de moarte,
iubirea-ţi va da
tot cerul să-l bei,
ca pe-un vin al pământului nou,
de pe buzele ei.

Timpul se va retrage.
Cine-ar fi prost să numere,
când poate culege?
Dacă în locul lui
ni se va da rodirea de aripi,
cine din voi ar alege
cârja amară și ghimpul?
Timpul
cu belciuge și chingă,
ca scrierea pe vânt
o să se stingă.

Va fi îmbrățișarea tuturor
ca la-nceput
când din primul fior,
luminii i s-a spus să fie
izvodul primului sărut.

Iubirea întru toate Iubire –
coroană și Domn!
Va întreba Fiul,
ca dintr-un greu
suspin:
” Îmbrăcat în negru,
e totuși viermele fără de somn,
al marelui chin.
Poate Dumnezeu
cu-n vierme să fie vecin?”

Toate ceasloavele s-au închis
și nu e buche rămasă zăloagă
să toarcă-un crâmpei din firidă.

Cel cu ochi mereu de-ndrăgostit
privește la viermele neadormit
cum în altarul lui de crisalidă
mătasea de flutur și-o cântă.
Viermele marelui chin
se roagă.
Dumnezeu cu primul lui cântec
din nou e vecin!

Iubirea-i tot iubire!
Ea nu-i dăscălita din pagini de școală,
cu inimioare
și roză lângă roză.
Iubirea-i viermele neadormit!
Voi n-ați văzut, pentru zvâcnit
se micșorează inima-n chenoză?
Că veșnicia nu e veșnică suflare,
ci răsuflare,
și toate,
timp și spații,
or să se scuture,
doar viermele neadormit
pe brațul Lui de judecată,
va fi pecetea de lumină,
ca fluture,
când toate-n toate s-or întoarce,
prin inima-I deschisă ca de Tată.

Doar prin chenoză,
Iubirea se întoarce
la prima ei Grădină.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 308 other followers