UN FOC EXISTĂ…

Tags

,

cool-fire-art15- rug aprins

UN FOC EXISTĂ…

”Deschizându-și gura, Ghilgameș a grăit lui Enkidu: ”Au cine oare ar putea, prietene, să ajungă până la Cer? Doar zeii singuri și soarele împărățesc pe-acolo în veșnicie, dar zilele muritorilor sunt numărate. Orice ar face oamenii, totu-i ca suflarea vântului!”
( ”Epopeea lui Ghilgameș”. Tăblița a doua.)

Un foc există
pe care nu îl știu tăciunii,
nici cartea cu-nceputurile lumii.
Dă-mi mâna! El se cântă
când inimii
îi zbor din cer în cer
lăstunii,
și-albastrul părerilor de rău
apune-n ametistă.

În Sumer,
lăuta-și împrumută Eufratul
cu încă-o primăvară din roditul strunii,
al fragilor pe zmeuriș de rug,
că nu e foc
așa cum iasca și amnarul
semințe de scântei s-arunce-n meșteșug.

De ce iubirea și amarul
sunt numele luminii?
Ce sânge de cucută poartă crinii,
că nu își apăr,
ca trandafirii cuibul de luceafăr,
sau eu ce-n cuneiforme,
plăpândul tău
îl scriu cu ghimpele, cu spinii?

Ce fel de sânge crinii împrumută?
Or fi și ei din neam de alăută?
Când spinul nu se vede în afară
și invers crește cărarea lui parșivă,
ca unghia ce cărnii se-ntoarce împotrivă,
nu-i altceva mai mult ca să te doară!

E focul ce nu-l știu tăciunii,
cum se citește un grăunț
pe dinăuntru, până în rărunchi,
ca un copil, fără de vorbe și desculț,
cu tufa-i de bujori, stând în genunchi.

Dă-mi mâna,
pe unde înfloresc din colbul altor vremi
migdalul și mălinii,
poate-nțeleg
când îți culeg
sălbatici fragi cum n-a visat frăgarul.

De ce iubirea și amarul
sunt numele luminii?

UN NOD DE AȚĂ…

Tags

,

Enoki.Toshiyuki
Foto: Enoki Toshiyuki

”Un nod de ață
oprire pare, totuși e-nceputul
ce pe gherghef își cântă firul,
până când stihul
a roză se lumină
prin țepi geloși de mărăcină.
Așa e și sărutul.”,
îmi spuse trandafirul.
”Povestea lui, povestea mea,
din nodul ne-nțeles
purcede începutul.

Un brusture,
de ce te miri,
nu poate să te usture?
De n-aș avea
preasfântul tâlc să-l apăr,
cuib de petală și luceafăr,
tu crezi c-aș mai purta
țepușele și ghimpul?
Gustul de veșnic
îl are numai timpul,
când dragostea-ți străpunge
și inima și palma.
Nu veșnicia brusturelui,
calma.”

***
Povestea duce pildă în desagă…
De-aceea
pe-a lutului tăbliță,
precum un cântec te zidesc
în cuneiformă, glas de cui
și ghimpe de
tristeți spre miezul limpede
până-n cel Veșnic,
foc de viață roditor…

O, nu…
Din nou mă-ntrebi de te iubesc,
a câta oară, a câta oară?
De ce nu ispitești
căzutul din lumină în izvor
și-ntoarcerea-i, pe sânul tău, ca nor?
De ce nu-ntrebi
cum fără de aripă,
iubirea-i mai înaltă decât zborul?
Doar când iubești
auzi culorile cu fluierele lor,
temeiului cântându-i întocmire
ca-n pilda celui de la ață.
Iubirea nu se-nvață
din slovă sau din buche.
O prinzi
în joacă diamantului pe muche.
Adusul ei aminte
dintru adâncuri,
încă-i rămas nepriceput –
negraiul sfânt, când buzele-au rostit
lumina primului sărut,
iar veșnicia peste timp a înflorit
cuvântul ce le-a fost
iubirilor Iubirea
cea fără veac și fără de-nceput.

ÎN SCRINUL DE IVORIU…

Tags

,

bujori_1

”Voi pune să ți se pregătească o caleaşcă din lapislazuli și aur: roțile îi vor fi din aur, osiile din lămuritul de aur și argint, în loc de catâri pe draci îi voi prinde în ham ca pre niște stihii; în casa noastră vei intra printre miresme de cedru.”

( ”Epopeea lui Ghilgameș”, tăblița a șasea.)

În scrinul de ivoriu,
mi-ai arătat prin șofrăniul serii din odaie,
brățări, cercei, inele,
gândaci de aur cu-aripă de văpaie,
agate și safire și topaze
și pui de șerpi
cu-argintul mlădiat în meșteșug
către măceașa legănată în lănțug
și lapisul cusut în filigran de borangic…
”Ce crezi de ele?”
cu coada ochiului m-ai ispitit,
intens privind spre colieru-nlăcrămat,
cu roua perlei umezită-n geană.
”Nu cred nimic.
Sunt lucruri, scule de podoabă,
care-n dugheană
ucid chiar prețul prin neprețuire,
ca frunza ce-și aprinde
tristețile de toamnă.

Tu, care ești
văzduhurilor doamnă,
când brațul meu șăgalnic te cuprinde,
învie duhul lor prin mângâieri,
ca înșoptitul gemei prevestind văpaie,
tu, începutul meu de primăveri
ce cu sprânceana îl semnezi, ca un lăstun,
te superi dacă-ți spun
că scrinul tău e-o ladă de gunoaie,
chiar dacă basmul și-l oprește în ivoriu?
Luminătoriu
îmi ești când te adun,
tu,
oglindă al grăindului izvor,
din care
genunea însetată când bău
te-a înflorit livadă și grădină,
la mii de ani-lumină peste hău,
numele tău
strigându-l
Luminii fără de-nserare,
din care
n-a ajuns să se adape
nici inima, nici gândul.

Când feciorelnic te visează crinul
și când bujorilor,
de-atâta cântec spinarea se-ncovoaie,
eu cred că ai glumit
cu scrinul
strălucitoarelor gunoaie.

Ce-ai zice,
primăvara cum te știe
crăiasă de văzduh peste Sumer,
dacă ți-aș pune-n inelar
un zâmbet crud de păpădie?

Tu, hoața cântecului de olar,
din glasnic faci cu ochiul: ”Doar atât?”
”Ce-ar fi, că bine ți-ar ședea,
un colier
să ți-l șoptească buzele pe gât?”

O CUNEIFORMĂ DE-AM GREȘI, MĂCAR

Tags

, ,

Laurie Near,Burnished

Foto: Gallery 133, Laurie Near,Burnished

”Ai iubit, de asemeni, și păsăruica, pestriță întru toate penele sale; ai lovit-o și i-ai rupt aripile. De atunci, stă prin păduri și strigă: ”Vai, aripile mele!”
(”Epopeea lui Ghilgameș”. Tăblița a șasea.)

Miresmelor e cântec trupul tău,
ce-l știu doar vișinii și prunii,
subțirelui
din înfloritul lunii.

Prin trestii cântătoare,
cum să-ți întreb tulpina,
spre-nfiriparea căror din tristeți
pe lotus l-ai chemat dintru adânc
să însereze iazului ca floare?

Lumina
de-a umbră prinse gust, de întrupare
părerilor de rău,
când pânza florilor de in,
nu torsul de luceafăr,
menită-a fost să-mbrace trupul tău,
iar părul,
cântat podoabei de safire și topaze
în coroană.

La noapte
se va deschide cerul,
iar după mii de ani lumină,
va fi întâia oară
când va-nflori ca mărul.

Iar tu? Din nou lăuta o să-mi cerți,
că nu ți-a strâns cu struna
tot Sumerul.
Și parcă văd cum te alinți:
”Mai spune-mi pământește, încă-o dată:
ce e iubirea?
Că buzelor li-e sete de-nțeles
din ne-nțelesul ispitirii de cules.
Tăbliței scrie-i,
pe lut, cu ghimpele de trandafir ce doare,
când inima înțeapă
în locul unde aripa se naște.
Și-apoi? Mai spune-mi iar că mă iubești,
c-așa suna chemarea spre zidire,
când nu fusese încă
genunea s-o-nfioare,
nici un atunci și nici demult.
Parcă-n rostit de buze mi-amintesc
lumina sfâșierilor cum doare,
de câte ori
prin tine o ascult
și cuneiformele ți-adun.

Ce-ar fi, greșind cu scrijelarul,
în loc de spin,
povestea să ţi-o-ncepi cu un lăstun
și-ai desena
din umbra lui,
în loc de cui,
o floare pentru mine, sau o stea?
Hai, că îți dau…Ba, nu! Până la noapte
mai bine-ntreabă-ți alăuta
că eu nu-ți spun!
Așa!”

LEGATĂ-I MOARTEA SUB BLESTEMUL CUNEIFORMEI

Tags

, , ,

alba-cruce-de-trei-metri-amplasata-la-locul-accidentului-aviatic-de-catre-satenii-din-horea-244005

LEGATĂ-I MOARTEA SUB BLESTEMUL CUNEIFORMEI

”De când m-a părăsit (Enkidu), nu mai înțeleg nimic din viață și nu încetez să tot umblu, ca un vânător care capcanele-și ascunde în inima pustiului. Dar acum hangiță, de vreme ce te-am întâlnit, spune-mi cum să scap de moartea de care tot timpul mi-e teamă.” Hangița răspunse lui Ghilgameș: ”O, Ghilgameș, unde rătăcești la voia întâmplării? Viața veșnică pe care o urmărești, n-o vei afla. Când zeii au plăsmuit omenirea, au hărăzit oamenilor moartea. Viața veșnică au păstrat-o pentru ei!”
( ”Epopeea lui Ghilgameș”. Tăblița a zecea.)

Pe unde spusul
pâlpâie a teamă,
că nu cunoaște zidul de nisip
cum să-l ridice și să-i prindă mării
descântecul de nemurire din ghioc,
de-acolo graiul meu, în sus,
prin porțile de foc,
cu tot adâncul codrilor te cheamă.

Cu tine-alături, chiar strunele frumseților tăcând,
se face taina
mai cu-adânc, nepământeană,
că-apusul înfrunzește ceru-a verde,
când peste umăr mă aplec, în cântec,
din albul lui ca din ulcior să beau.
Degeaba zeii tăi sunt zei când n-au
gustat vreodată
minunea limpezimilor din gene,
prin care dorul
adumbră a luceafăr și sărut,
izvorul
din izvor,
mereu neînțeles de-ngălbenita tigvă
a cugetului rău mirositor.

Ca lupii către lună,
mi-e inima
de bucurie când se roagă,
când tu răsari,
‘naintea lunii, brațelor flămânde.
Răsună cedrii cât îmi ești de dragă,
iar pomilor le crește
în zvâcnet răsăritul înflorind.
Ecoul se-ntoarce-n cântec
când mijlocu-ți cuprind…
Nimicuri discutăm, de frunzele căzute,
ce n-au știut
de timp să se ascundă-ntr-un sărut.

Eternul cântă chiar prin firul ierbii
vibratul lui oprindu-și-l icoană.
Când mai presus de lume te iubesc,
tu n-ai văzut izvorul
cum se coboară din strană,
iar cerbii
cu fruntea aplecată-i pun coroană
și bându-l i-o sărută?

De unde cedrii-or fi-nvățat
că mult mai agrăindă e tăcerea
când se oprește ceru-n alăută,
și celui ce-i iubit și celei ce-i e dragă
le dă tot cântecul nespus,
unul din altul
spre vârf de dor să se culeagă.

Când m-ai răpit,
din ceruri să-mi privesc pământul meu,
puțin mai mare ca un bob de curcubeu,
tristeților adâncul le-am grăit:
De-acolo jos, până aici se vede
lumina primului sărut
când lutul meu văzduhul ți-a sorbit.
Dă-mi-l din nou și fă-mă muritor,
în duh sălășluirea să ți-o port
ca vinul sacru luminându-se-n ulcior.

Cu tine-n brațe
peste bordeiul morții pot să zbor!
Au nu văzduhurile lumii
Cel Veșnic ți le-a dat spre înflorire?
Tu-mi spui de moarte
cu ecuațiile frânte-n didahie.
Cum să fiu prost
pe brânci să-i îngenunchi în cotineață,
când preacuratele văzduhuri
le port în brață
cu veșnicia lor atât de vie?

Săraca moarte!
Decât să fi umblat
ca haimana curvind prin cimitire,
mai bine-ar fi-nvățat puțină carte.
Nu e jenant
o moarte-ntreagă-a fi cacealmagiu?
La tot ce-i înțelept, iar bunul simț predomină,
să-i dai cu bota-n baltă
ca să rămâi de pomină
că ești păros ca broasca la cetire?
Că delicatul semn hieratic
al cuneiformei, de-o-ființă focului ca fire,
ce pe sub buche încă mai tresaltă,
nu-i cui, crampon,nici scoabă de sicriu,
ci litera cu care iubirile se scriu,
chiar lumea cealălaltă
începe spre Iubire
cu același semn:
al cuielor ce au pătruns în lemn!

TOTU-I IUBIRE

Tags

PICT0760-migdal

”Ești frumos Enkidu; te-ai făcut ca un zeu. De ce rătăcești ca fiarele prin pustiu? Vino, vino să te duc în Urukul-cel-împrejmuit, la templul cel sfânt, lăcașul lui Anu și-al lui Iștar, acolo unde este Ghilgameș, cel atotputernic, și care, asemeni unui taur, întrece în tărie pre toți oamenii.”

(” Epopeea lui Ghilgameș”, Tăblița întâia.)

Ici –
palmierii,
apoi finici,
iar peste greieri – plopii…

De floare și iubire
nicicând să nu te-apropii,
oricât te-ar bântui
sprânceana semețită spre ispită
c-ai fi vânjos grumazului, puterii,
ca taurul în corn și în copită,
ca piatra ce își neagă aluatul.

Răspunse Eufratul:
”Acela e puternic
ce îngenunche în fața unui crin,
iar celei dragi,
fiorului îi înflorește merii.

Nu cornul, nu copita,
nu-nfățoșări de taur în ridicatul mâinii.
Pumnul se strânge
doar la frământul pâinii,
dar răsăritul și-l deschide
ca peste ape nemitarnic dor,
și totuși mai dantelic.
Iubirea
subțire-i precum fumul prin tăceri,
ca mugurul sub mângâieri
de soare.
Iubirea,
din umbra de cocor
îşi ia dospirea,
că luminii
îi este răsuflare
și odor.”

De-atâta cântec
nespus, ce te-nconjoară,
cum s-ar putea tristețea
din strună să nu doară?

Totu-i iubire,
talaz de primăveri!
Au care cântec
ce a murit fără sărut,
prin alăută-mi se răzbună,
cu spin și cui,
prin carnea mea de lut,
scriptura frumuseții tale
întreagă-n cuneiformă să ți-o spună?

Totu-i iubire!
Pe aripile leilor mă jur,
pe-ale văzduhurilor sfântă întocmire,
pe stihul ce te soarbe din minune,
că te iubesc
din bob de rouă până în genune,
că n-a rămas lumină
din care cântecul să nu ți-l fur.
De n-ar fi trupul meu altar,
cine-ar putea
îmbrățișării să-ți cuprindă sacrul foc
al arderii-mi de tot?
Iubire
e și-n mângâierea de olar
pe coapsa cântecului pur.

Tu, protectoarea cetății din Nippur,
iubește-mă cum te iubesc
și lasă
lăuta pe furiș să te culeagă.
De oameni și de zei nu-mi pasă,
că mai presus de moarte sau vecie,
lumina ta îmi este mult mai dragă.

Totu-i iubire,
cum marea își este
și jertfitor,
mai nemilos decât ar fi păcatul,
și jertfă, sângerându-și valul.

Dă-mi mâna
și ascultă-mi Eufratul.
Auzi?
Buzele noastre, așa cum stau întredeschise,
oare și ele se gândesc
de ce din nicăieri a înflorit
deasupra-ne migdalul?

Cumva o fi și el îndrăgostit?

GRUPAJ HAIKU – 3

Tags

Gallery 133,Laurie Near, Hatha-Blue

Foto: Gallery 133, Laurie Near, Hatha Blue

SINGURĂTATE

Ţâţăna porţtii
scârţâie. Prieteni trec,
doar vântul intră.

LUMINI

Coruri de albine
cântă-n ceara făcliei –
Lumini pe altar!

VEŞNICIA

Broasca ţestoasă
crucea rotundă-şi poartă
ocolindu-ne.

ŢI-AM SPUS

Copilul plânge…
“Îngere, ţi-am spus
să ai grijă de aripi!”

ÎN APARTAMENT

Copii, poate se
joacă deasupra. I-aud
ca-ntr-o inimă.

DAR ÎN AFARĂ DE CERC, CEL-ALTUL CUM O FI?

Tags

,

10320973_10203889502054923_8678472270760898166_o
Foto: Artist, Raluca Pilat

”Ghilgameș, o să-ți dezvălui o taină, o să-ți spun un lucru neștiut muritorilor. Privește această buruiană, asemănătoare lyciului spinos. Spinii ei sunt ca ai trandafirului, așa că îți va înțepa mâinile, dar dacă vei apuca această buruiană, vei dobândi nemurirea.” ( ”Epopeea lui Ghilgameș”Tăblița a unsprezecea.)

Asemeni căpriorului flămând,
crudul de mlajă
mizdirind
pe coajă
primul calendar,
rotund ca pălăria copilului de hrib,
ținea în mână, Sanherib,
tăblița lutului amar.
În tors scria, cu-același scrijelar,
tristeți ce-n viața lor n-avură scrib,
să le înscribe-n durerosul mizdirit
de prima stea
crescând, fără tulpină,
din ochiul de îndrăgostit,
când așteptarea fetei dragi,
printre mesteceni,
din fluier se-mprumută cu lumină:

”De totul are început,
(cu scrijelarul își scria pe lut
durutul cuielor și ghimpul)
cum să se nască, fără de nuntire,
din sine însuși,
timpul?

Eu cred că ora-n dăltuire
purces n-ar fi avut ‘naintea dălții,
nici apa n-ar fi râu fără izvor,
că timpul nostru,
care pe toate morții-i le măsoară,
la rândul lui e prins
de neștiuta sfoară
a nevăzutului năvod.
Ce poate fi mai sus
decât tăriile iubirii?
Au tuturora nu le-a fost izvod
și nod de ață la cusutul firii?

Cel Veșnic grajdul și-a umplut
cu zei plăvani, din soi de taur,
dar numai pentru tine a păstrat tăcut,
ca-n piatră, imnul sfânt de aur,
să fii verhovnică peste văzduhuri.
Din haina Lui fără prihană,
și mai presus de palie,
ți le-a tăiat din aburul de stih,
să ți se potrivească-n talie
cum nici un cântec de-ajuns nu-i semuirii,
că veșnicia n-ar fi veșnicie,
de n-ar avea în iță
descântecul iubirii.

De-aceea pe tăbliță
când scriu cu scrijelarul
durerea cuielor și ghimpul,
abia atunci văzduhurile tale
îmi limpezesc ce este timpul.
Nu-n pritocitul în doagele de cerc,
când moartea cu în cercul ei te-ncearcă,
ci numai în afara lui
înveți înveșnicirea prin sărut.

Ca floarea ce-a țâșnit din lut,
muririi tale îi sai coarda
și de la grâu înveți
cum maica moarte se înțarcă.

Ninlil,
e tâlc adânc în jocul de copil,
când peste frânghia
cu care bou-l duci să-i cânte ghionoaia,
tu morții îi înveți săritul.
Încă-un sărut, încă-un murit,
cărbunelui înaltă-i e văpaia,
așa cum şi iubirea
ce trece peste vârfuri de vocale.
Cel Veșnic și Îndrăgostit,
din cea mai dragă Lui singurătate
văzduhurile tale le-a croit.

CHIAR VEȘNICIA, CÂND TE IUBESC, M-AR DERANJA

Tags

, ,

VM_vrouwen264-Dorian Vallejo, Light Dancer
Foto: VM, Dorian Vallejo, Light Dancer

Ziorul când ți-l urci către iubire,
nu e nevoie să întrebi
pe unde-ncepe vârful
cu cedrii să vorbească.
Din ochi îndrăgostit
de-ajuns îi e genunii să se nască.

Acolo jertfă se aduce,
în fiecare seară,
spre arderea de tot a ce e spus,
nu pasăre, nu fiară
și nici jiganie,
ci-amurgul cel mai mândru,
cum nu a fost prin codri alt apus,
să ardă până-n scrum de răsărit,
ca danie.

Descalță-ți inima,
și-aripa pentru sacru o îmbracă
spre taina străvederii.
Chiar și adâncul înghețat în piatră,
scânteii limpede se face
până-n străfundu-i de altar și vatră.

Nevoie n-are de cuvinte,
iubirea, să-ți arate zarea.
‘Nainte de-a fi frunza,
pe creanga lunii-și cântă floarea,
în flăcări crude, începutul.

Nici buzele la școală nu le duci
să-nvețe înflorirea,
că ele știu mai bine
decât bătrânul dascăl
că rostu-nțelepciunii
e sărutul,
că tot ce ne-nconjoară-ntru lumină
este izvodul ei – iubirea.

Vor trece lumi, pe-aici, pe la Sumer,
și veacuri multe la răstoacă,
dar Eufratul va rămâne.
Precum lăuta mea, nu sacă
din frumusețea ta curgând
pe val,
în unduiri din adumbritul strunii,
ca lacrima de limpede-n
tristeți de chiparos,
pe unde noaptea
se răscumpără-n migdal
la prima înflorire care doare.

Cu tine-n brațe,
chiar veșnicia ne este de prisos.
Ninlil, nu ți se pare?

SE FACE NOAPTE ÎN SAFIR CA-N PIATRĂ DE INEL

Tags

, , ,

spirit-of-the-sands-by-igor-zenin
Foto: Igor Zenin, The spirit of the sands

Mă tot gândesc, grăit-a Sanherib,
la inul,
asemenea porfirii de răcoare,
subțire ca părerile de rău
dintru mireasma strunii,
ce-o fi cântând pe trupul tău
când tu adormi ca răsăritul lunii?

Ori poate firul în scriptura lui
visează
că sânii albi,
ce nici în șoapte nu-i văzură crinul,
tac unul altuia ca inul
când înflorește.

Tu dormi…
Ce-i fi visând
că pieptul îți tresaltă
tristeților de trestii,
pândindu-te,
când negrăitul tău se scaldă
în Eufrat
precum lumina-ntr-o smaraldă?
Poate…
Bujorii încă băsmuiesc de îngeri,
că înainte aripi să le crească,
din unda ta când au băut
au început să înflorească.

Știi oare inul de vison
că pe furiș stihira ți-o sărută?

Dormi,
că văzduhu-ți cu steaua în cercel
până în zori o să ți-l cânt din alăută.
Ca înnoptarea de safir în piatra de inel
îmi ești, dar mult mai dragă!
Și chiar, mai mult
decât luceafărului care-a plâns
de dorul tău cu prima-i rază.

Dormi,
că lăuta-mi chiparoasă te veghează,
că nici măcar luminii n-o să-ngădui
din fragii tăi sălbatici să culeagă.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 300 other followers