LEGENDA GHIOCELULUI

Tags

,

ghiocei-grafica-vectoriala

Din omăt, păreri și taină
I-a croit și trup și haină,
răsucind prin giuvaier
firul alb din foc și ger.
Prima floare – Ghiocelul
și-a tors cu smarald inelul.
”Oare-al cui o fi anume?”
Toți în căutări de nume.
Fulgii liniștii ecouă:
”Să-l rostească luna-i nouă !”
Stelele: ”Nume de floare
trebuie cules de soare.
Ce-ar fi să-l chemăm Ghioc,
purtător perlei de foc,
Ghiocel, că tare-i mic
parcă-i spus în borangic.”
Dar întors din Nazaret,
prin mireasmă de brădet,
îngerul Bunei Vestiri
limpezind nedumeriri
stinse sfada cu vecinii:
”Să-ntrebăm Maica Luminii!”

24-11-2014

ÎN VREMEA ACEEA…

Tags

,

154437_419680018102490_594292253_n

ÎN VREMEA ACEEA…

Cum de-am ajuns,
în vremea aceea,
să fim numai noi,
tu și eu,
rătăciți prin livada de la liceu,
atât de singuri
și-atât de amândoi?

Cum de n-am observat
că-n urma noastră
cuvintele
se pierduseră cu umbră cu tot,
din peria zvârlită peste umărul tău?

Și eram atât de singuri
și atât de amândoi,
ca marea-n amintirea-i albastră
când o doare lumina…

Luceafărul,
înaltul genunilor noi,
borangicul apei a-mpuns -
năstrușnicul fir strămăturii,
opalina,
și s-a făcut și el necuvânt.

Lăstunii,
în vremea aceea,
ne-au semnat de trei ori
diata de cer și pământ
și ne-au lăsat
la rădăcina copacului sfânt,
ascunsă cheia
de la cămara cu fagurii lunii.

…și astfel ne-am trezit
fără să știm că ne cunoaște salcâmul,
că am ajuns pe tărâmul
pe unde timpul în taină-și îngână
neveacului pâcla,
că mergem mână în mână,
fără să știm de ce, de cum și de unde?
Mâinile noastre cunosc mult mai mult despre noi,
de parcă
nu s-ar fi văzut niciodată
și-abia numai în zodiacul parâng
cu câtă iubire în brațe adusul aminte
și-l strâng!

Poate le-or fi fost frică sau jenă de cuvinte,
sau poate, asemenea nouă,
atât de singuri, nuntiți într-o rază
pe o planetă de rouă,
ele s-ar putea să ne fure unul din altul
și tare mă tem,
că fără să știm,
nu cumva în locul nostru
se îmbrățișează
când noi habar nu avem?

MÂINILE DE PE CERUL SIXTINEI

Tags

, ,

creation-of-adam-michelangelo

Niciodată Dumnezeu
nu și-a purtat aripile,
dar nici omului nu i le-a pus în spate.
Chip și asemănare
zborul nu are nevoie să zboare.

L-am întrebat pe Michelangelo
cu mintea-mi nătângă:
”De ce L-ai zugrăvit pe Dumnezeu
cu mâna dreaptă întinsă spre om,
iar pe acesta, invers,
către El răspunzând cu cea stângă?
Această greșeală a ta
pe oricine-ar putea să surprindă”,
dar în loc de răspuns am primit
un ciob de oglindă.

Abia atunci am înțeles
pe unde tâlcului e treapta,
că numai când îmbrățișezi
mâna din stânga
o caută pe dreapta.

Și-am întrebat din nou:
”Cum s-ar putea traduce
că mâinile sunt încă neajunse?”,
dar Michelangelo plângea…
Cu pensula-n oftat de culori
le picta iarăși, acum
de cuie străpunse,
oprite precum în oglindă,
pe lemnul de cruce.

23.11.2014

POETUL, FULGUL ȘI MOARTEA

Tags

, ,

guerlain

Numai un poet
ar fi în stare
să pândească prin gaura cheii
cum e-n lăuntrul de mugur,
în iatacul spre taină de floare.

Moartea
tocmai trăsese perdeaua
și dezbrăcată, își încerca
nourul alb de mireasă.

( Preaușernicul gând
alungu-l,
mai departe
de-orice fel de-ndoială!),
dar fulgul
împinse rapsodu-ntr-o parte,
ca el s-o privească pe moarte
întreagă și goală
ca-n undele lunii.

- Ca să fie a lumii crăiasă
are nevoie, nu de-un poet,
ci de-un ochi pânditor ca de lup,
iar voalul dantelei de fulg
după șoaptele mele-ar putea
măsura să-i ieie
pe trup,
că-i singura -
foc și petală
sărutului cu-otrăvi de orhidee.

21.11.2014

COLIND ABURIT PE GEAM

Tags

, ,

cei-trei-magi-si-steaua-calauzitoare1

După-atâți colindători
de peste vale,
de peste munte,
de peste nori,
Maica Domnului
a pus pe laiță-n coșarcă
alte mere,
covrigi și colaci,
turtă dulce
și parcă
era aproape gata să se culce.

A micșorat
sporovăiala feștilei,
și ca prin vis
Maicii și Copilei
i s-a părut că din iesle
Pruncul suspină.

Dar nu,
era răsuflatul de miel
suflând peste El
miros de trifoi și lumină.

Apoi Maica de Domn
i-a sărutat Fiului
piciorușul scos afară prin somn,
dezvelit din colind.
Era atât de mititel,
de sub mițele mari ale cergii
că părea
un pui curios de lalea
surprins
către zâmbetul ei înflorind.

FETIȚA CU CHIBRITURI

Tags

,

00

Prima dată
a mers cu mine că
nu știa cărarea
la Sfânta Duminecă,
dar i-am spus să nu treacă
peste puntea
unde albia apei e seacă.

…o speriam cu Muma Pădurii,
dar cum râdea după spaimă!
Se alinta ca orice copil:
”Hai, mă…?!”

După mine desculță fugea
alergând prin miazănoapte de brazi
prin livada
cu vrăjitul iaz al Sfintei Vineri
din care băuseră norii
de-au rămas până azi
ca toți îndrăgostiții
cu toate cerurile tineri,
cărând spre apus răsărituri.
Numai codrul mai știe
că numele-i adevărat,
Fetița cu Chibrituri
mi l-a șoptit doar mie.

Ne iubeam
înainte ca-n lume să fie iubire,
din dragoste fără să știm
decât firul de cântec,
puțin mai subțire
ca dorul
când cetina sub lună și-adoarme
izvorul.

Împlătoșat în coajă de mesteacăn
o apăram de zmei,
eram prințul ei
cu părul de aur.
Odată i-am scos din călcâi
un dinte-ascuțit de balaur
ce-a vrut să mi-o fure.

Împărăția noastră
era din pădure
și până-n Orionul înalt,
despre care spunea iazul morii
că-i poartă
la tărâmul celălalt.
Cerbi se-nchinau
printre brazi ca prin schituri
ascultând Sfânta Vineri
seara chemându-i la masă.

”Când vei fi mare,
spuneam Fetiței cu Chibrituri,
o să te-mbrac în borangicul lunii
ca voal de mireasă
și-o să-ți fur din poveste condurii…”,
dar ea se întrista
ca buciumul când oftează pădurii
până dincolo de moarte
și dincolo, spre-altfel de răsărituri.
”Eu o să fiu departe
pe unde începutul un altuia e vamă…”
așa-mi grăia Fetița cu Chibrituri
care doar mie-mi spuse cum o cheamă.

***
În alb ca o mireasă…
Se-ngrămădea tot satul
cu flori și cu săruturi,
dar mie Sfânta Vineri,
care venise din țara noastră veche,
se-apropie șoptindu-mi la ureche,
așa ca o fântână
cu luna prinsă-n ciuturi:
”Nu plânge
pentr-o vreme cu mine-o să rămână
până când florile or să-i înveţe glasul
şi-or s-o urmeze
în alai de fluturi.

Un Iov al zilelor noastre by Violeta Savu

Etimologic, originea cuvântului apocrif provine din cuvântul grecesc „apokryphos” care înseamnă „ascuns”. În 2012, la Editura Eikon (Cluj-Napoca), preotul poet Dumitru Ichim din Kitchener, Canada, a publicat un volum nou de poezie „Psaltirea apocrifă a dreptului Iov”, care beneficiază şi de o grafică excelentă! În titlul ales se amestecă modestia cu îndrăzneala. Este o cutezanţă să cuprinzi în titlul unei cărţi cuvântul „psaltire”, pentru că în acest fel faci recurs la lucrări monumentale religioase, la Psaltirea lui David, la interpretarea ei în cheie lirică de către Mitropolitul Dosoftei („Psaltirea în versuri”) dar şi la alte scrieri duhovniceşti. Însă adjectivul adăugat, „apocrif”, scoate în evidenţă adevărata trăsătură de caracter a autorului, modestia. Identificarea cu „dreptul Iov” subliniază şi mai mult aceasta. Rezultatul este că titlul ne sugerează că avem în faţa noastră o culegere de imne/ poezii religioase (psalmi) care, în imaginaţia autorului, ar fi putut aparţine personajului Iov din Biblie. Epitetul „apocrif” are şi alte sensuri, căci chiar scrierea din Vechiul Testament, „Cartea lui Iov” a fost când contestată, când acceptată canonic. Şi etimologia cuvântului Iov este importantă, numele Iov însemnând „cel contestat, cel neliniştit, cel tulburat”, în limba ebraică mai înseamnă „unde este Dumnezeu”. Într-adevăr, în prima secţiune a cărţii (care oferă şi titlul întregului volum), în poeme care îl aşează în ramă pe Iov, poetul îşi mărturiseşte propriile suferinţe şi frământări interioare. Căutările de Dumnezeu ale lui Iov, dacă nu sunt întocmai identice, indiscutabil, sunt similare. De altfel, chiar prefaţatorul (un exeget al poeziei lui Dumitru Ichim), criticul literar Aurel Sasu, ne avertizează: „Psaltirea apocrifă a dreptului Ioveste o tulburătoare pledoarie pentru deschiderea omului spre desăvârşirea, veşnicia şi deplinătatea lui cu Dumnezeu.”
Pe lângă frumuseţea versurilor, scrise într-un limbaj cu influenţe din scrierile literare arhaice sau liturgice, valoarea cărţii este ridicată şi de rolul ei educativ asupra cititorului. Mici lecţii de cateheză, câteva poeme atrag atenţia asupra faptului că Iov simbolizează inocenţa (curăţenia sufletească) şi este un model de învingător în lupta acerbă dintre bine şi rău. Defăimările suportate, suferinţele şi răbdarea lui Iov le prevestesc pe cele ale lui Iisus Hristos: „Mă doare precum lemnul/ sub dinte de gealău,/ iscoditorii care vin ca să mă vadă,/ iubirii Tale când îi sar la sfadă/ că ai simţi plăcere/ în bici pentru cel rău/ şi răzbunării Tale c-aş fi semnul.// Mă doare până în rărunchi,/ că după fierea lor ce clocoteşte grabnic/ îţi pun în mână furcă şi harapnic!// Cum mă luai odată pe genunchi/ şi mă săltai pe el zicând că-i şea,/ Te-mbrăţişam şi Te pupam pe faţă;/ să nu ne prindă mama în hârjoană,/ mă mângâiai pe păr/ făcându-mi semn: cuminte!/ şi Te duceai la locul Tău/ ca zugrăvit dintotdeauna în icoană!// Preabunul meu Părinte, de ce sunt răi şi-ţi mâzgălesc/ iubirea Ta cu hula răzbunării?/ I-auzi cum clevetesc/ la colţ de iarmaroc necazul meu?/ Cu câtă poftă-n buzele betege/ îşi sug chiştocul din cucuta urii:/ «Nu-l iartă Dumnezeu/ că numai fărdelege/ avea pe mâini şi-n cufere:/ să sufere, să sufere!/ Dreptăţii Lui – cu spurcăciuni şi zoaie, cotonogeşte-l Savaoate şi-l ogoaie/ pedeapsă!»// *** // Şi dincolo de Marea Moartă/ pe Iov cel Nou duceau la răstignire/ de crunta-i blasfemie şi cuvântu-i greu/ că s-a numit pe sine Dumnezeu,/ dar altfel, care pe toţi iartă,/ iubind pe oameni fără de măsură/ şi neştiind,/ chiar şi pe cruce, cum să facă/ pe Dumnezeu să tacă,/ îi îndesau buretele în gură,/ până-n gâtlej/ cu patimă şi ură.” Iov nu este ferit de ispite dar are de partea lui şansa spovedaniei. Iov uneori se tânguie sau se întâmplă că „Chiar inima l-a părăsit pe Iov”. Poetul şi Iov, într-o frăţie, se tem de boldul morţii, dar nu de moarte se tem ei, ci de a nu fi prinşi nepregătiţi sufleteşte la sosirea ei. Iov, ca alter ego al poetului, rememorează patimile lui Hristos, regretă neputinţa de a alina suferinţele Mântuitorului, se luptă pentru mântuirea sufletului, „râvneşte” la „ne-umbră”, aspiră să fie învăluit de lumina taborică, iubindu-L pe Dumnezeu şi închinându-i zi şi noapte ode sau rugăciuni: „Pe când se ruga Iov/ a văzut la răscruce/ pe Fiul Omului/ căzând prima oară sub cruce./ Închise ochii şi, oftând, tot largul/ se prăbuşi alături, în genunchi,/ apoi amândoi se ridicară să-nalţe peste lume/ catargul.” Fireşte, catargul semnifică Sfânta Cruce. Chintesenţă a vieţii creştine, taina euharistiei este cuprinsă într-o poezie cu aură de legendă, care relatează despre cum potirul folosit de Iisus la Cina cea de Taină ar fi ajuns în lutăria unde Iov a fost îngropat. Desigur, „Povestea lui Iov în oglindă” este o poezie metaforică, o alegorie care-şi merită atributul de „apocrifă”.
Dumitru Ichim este un poet metafizic şi vizionar iar în ce priveşte stilul este un maestru al metaforelor. Prin acestea sunt revelate trăiri de o intensitate aparte, aşa se întâmplă în texte precum „Vinovat pentru aripi” (poem care dă titlul celui de-al doilea subcapitol) sau „Înaripatele pietre” în care este exhibată sensibilitatea ieşită din comun a autorului.
Dacă ar dori neapărat, Dumitru Ichim s-ar desfăşura cu uşurinţă şi-n stilul modern mai frust şi abraziv; în „Globalizare” prezintă cu fină ironie lumea modernă ca un Turn Babel: „Deasupra mormântului au zidit o biserică,/ deasupra bisericii au zidit o sinagogă,/ deasupra sinagogii au zidit o moschee,/ deasupra moscheii au construit un spital,/ deasupra spitalului au construit un zid,/ deasupra zidului au construit o şosea./ Apoi, cetatea a făcut zidului cartiere:/ cartierul creştin, evreiesc şi musulman,/ cartierul de limbi clasice – cartierul latin şi cartierul grecesc,/ cartierul de naţii – cartierul armean, românesc, rusesc etc./ Epidemia de ziduri continuă/ şi toată populaţia globului a intrat în panică/ răspândindu-se vestea/ că, de fapt, mormântul era gol.”
Cartea se încheie cu capitolul „Greierul din vatra lumii” care cuprinde poezii diafane, adevărate fulguraţii ale clipei. Unele dintre ele, prin tandreţea lor infinită, se adresează copiiilor şi îndeosebi cititorilor cu inima curată. Dintre cele mai frumoase, este şi poezia cu respirare testamentară, „Bilet”: „Când vei găsi aceste cuvinte,/ eu voi fi departe,/ dincolo de viaţă şi moarte,/ dincolo de crin, dincolo de nea./ Cheia, de data aceasta,/ am ascuns-o sub stea./ Ca să nu te sperii de plecarea mea,/ lângă oleandru – nişte şoapte/ dintr-o poveste pretinsă,/ iar pentru frica de noapte/ ţi-am lăsat la fereastră/ gutuia lunii aprinsă.”
Mai mult sau mai puţin evident, Dumitru Ichim este un poet reflexiv, a cărui mărturisire (lirică) ar putea suna aşa: „Iov c’est moi!”

Violeta SAVU

DAR DACĂ FATA-A VRUT SĂ MĂ SĂRUTE?

Tags

,

23

Numai prin basmele pierdute
puteau să se-nfiripe fulgi
atât de mari,
așa cum ninge numai de Crăciun
între-un ”a fost”
și-ntr-altul mult mai lin
din ”niciodată”
ca-n pagina întoarsă în magnolii.

O conduceam acasă,
pe cea mai frumoasă
din toate fetele școlii,
la prima-ntâlnire.

Cireșul de la poartă
se apleca de-atâta înflorire
deasupra sfielilor noastre,

că liniștea sporea din albul lui
precum când stelele se nasc
în hăul nopților albastre
din șoaptele fântânii.

”Închide ochii,
mi-a zis și i-am închis,
și-ascultă
cum fulgii
unul de altul se ating,
auzi tăcerile cum ning?”

…și clopoței din ceruri nenăscute
se auzeau între-un ” a fost”
și-un altul, mult mai lin, din ”niciodată”
ding,
cling,
ning,
iar eu credeam că vrea să mă sărute.

Ce mult am așteptat ca la plecare
s-o-mbrățișez neașteptatului habar
și tot cireșul de deasupra
să i-l spun,
dar…
a fost doar strânsul mâinii,
dar lung ca un fior
când stelele se nasc
din liniștea fântânii
că ne sorbeam
genunile din ape ne-ncepute
și-mi vine ca să cred
pân-oi închide ochii
că fata-n seara-aceea
cu-adevărat a vrut să mă sărute.

SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU

Tags

,

God_the_Father_with_His_Right_Hand_Raised_in_Blessing

SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU

Părintelui meu Ion Buga

Oare scrisorile mele se pierd,
sau răspunsul ce-ai da căutării
o fi poate mai greu?

”Unde plecați de acasă?”
am întrebat pe frații mei.
Mi-au zis:”Mergem și noi
să ne căpătuim cu vreun dumnezeu
mai acătării,
dumnezeu de-al oștirilor,
cum toate neamurile-și făcură,
puternic, măreț,
cu aur și-argint în armură,
cu fulger și trăznet în mână,
un dumnezeu care-și cunoaște meseria
să țină în hăț de scriptură
împărăția,
nu unul ca al tău.
La ce folos e-un poet
de smochin
și de crinii sălbatici vorbind,
de vrăbii, de mări și de munți,
că s-a făcut de râs printre toți dumnezeii
de când s-a născut într-un grajd!

De pomină, cum se sfădea cu fariseii
și cu cei mai subțiri saduchei
ce-ar fi putut să-l școlească
s-ajungă cel mai de frunte
stăpân peste toți dumnezeii!

Nici măcar n-a putut să învețe
că la nunta
fiului său ca-mpărat
nu i-a venit niciun prinț, niciun rege,
nicio crăiasă
și tot striga pe la răspântii de uliți:
”Ospățul e gata,intrați-mi în casă,
șchiopi, ciungi și gloate betege!”

Tu nu vezi că logica ta nu-i curată?
Cum poți să fii și dumnezeu și Tată?
Nici îngerii nu l-au găsit prin ceruri
și-și târâiau aripile-n glod, pe pământ,
întrebând pe ciobani
de nu cumva l-au văzut pe la stână?
Nu s-a sinchisit ,de nașterea Lui,
nici duhul cel sfânt să coboare pe-acolo,
chiar magii-și pierdură steaua din mână…”

***
Scrisoarea e albă,
iar buchile
copitelor de asină
spre Betleem înfloresc către Tine
tot cu albul și de-a albul
rotund de colind și lumină.

În noaptea aceasta
Fecioara Curată
ține în brațe pe Fratele meu.

Tată,
numai prin ochii Lui de copil
ești cu adevărat Dumnezeu.

CIREȘUL

Tags

masao yamamoto - pomi infloriti
Foto: masao yamamoto – pomi infloriti

Într-o primăvară mi-ai scris în privire
gândul tău.
Nu aveam ramuri – aș fi înflorit.

În altă primăvară ne-am scris amândoi
numele
pe un cireș sălbatic,
deasupra izvorului.
În zori apele erau o Cale Lactee.

A treia primăvară…
Unde o fi poteca spre cireșul nostru?
O fi furat-o vreun apus de lună,
sau iarba a ascuns-o-n gene
să o deschidă numai căprioarelor?

Mă tem că n-o să mai găsim
urma de lacrimă-a potecii.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 254 other followers