IOV PROFEȚEȘTE DESPRE  OMUL SUFERINȚEI

 

 

”Mă doare precum lemnul

sub dinte de gealău,

iscoditorii care vin ca să mă vadă,

iubirii Tale când îi sar la sfadă

că ai simți plăcere

în bici pentru cel rău

și răzbunării Tale c-aș fi semnul.

 

Mă doare până în rărunchi,

că după fierea lor ce clocotește grabnic

îți pun în mână furcă și harapnic!

 

Cum mă luai odată pe genunchi

și mă săltai pe el zicând că-i șea,

Te-mbrățișam și Te pupam pe față;

să nu ne prindă mama în hârjoană,

mă mângâiai pe păr

făcându-mi semn: cuminte!

și Te duceai la locul Tău

ca zugrăvit dintotdeauna în icoană!

 

Prea Bunul meu Părinte,

de ce sunt răi și-ți mâzgălesc

iubirea Ta cu hula răzbunării?

I-auzi cum clevetesc

la colț de iarmaroc necazul meu?

Cu câtă poftă-n buzele betege

își sug chiștocul din cucuta urii:

Nu-l iartă Dumnezeu

că numai fărdelege

avea pe mâini și-n cufere:

să sufere, să sufere!

Dreptății Lui  – cu spurcăciuni și zoaie,

cotonogește-l Savaoate și-l ogoaie

pedeapsă cu pedeapsă!”

                              ***

Si dincolo de Marea Moartă

pe Iov cel Nou duceau la răstignire

că-aduse blasfemie și cuvântu-i greu

că s-a numit pe sine Dumnezeu,

dar altfel, care pe toți iartă,

iubind pe oameni fără de măsură

și neștiind

chiar și pe cruce, cum să facă

pe Dumnezeu să tacă,

îi îndesau buretele în gură,

până-n gâtlej

cu patimă și ură.

TÂLHĂRIND ÎNFLORITUL LUMINII

Când să fi fost grăitul:

să fie, să nu fie?

Luceafărul pe cer de

amară străvezime verde

( mai mult credinței – răsăritul lui!),

ducea la judecată,

ca de la Iov să afle -

miezul adevărului,

cum trebuie să fie pedepsit

Fiul Mărului

ce a-ncercat să-l fure

și nu a reușit.

”Tu, Fiul Mărului, să-mi spui

de ți-a fost gândul pădureț să fii tâlhar;

tot neamul ți-l cunosc, ce n-a fost  rău la doagă…”

”Stai, Iov, îl întrerupse steaua,

eu când l-am prins

era-n vistierie

să-nvețe cum lumina mea se roagă

că lui nu i s-a dat să știe.”

Și Iov continuă:

”Și nu i-ai dat abecedarul?”

”Cu mine și-a găsit beleaua,

că nici minciunii nu e bun tâlharul.”

”Sunt tânăr, zise mărul,

crede-mă Iov

că-ți spun tot adevărul;

trecut-au anii peste mine și iar trec,

iar ramul chiar de-i verde, îmi rămâne sec,

că-ascuns  de  psalm nu tinde-a iscodi,

ca-n străvezimi, luceafărul din undă

când nunții îi îngână lumina lui profundă.

Invață-mă cum să mă rog și iartă

că n-am cerșit, ci-am vrut să tâlhăresc

veriga tainei cum s-o înfloresc;

deși-s în toate tânăr

și-n duh de-a pururi teafăr.”

Din cer veniră-n sprintenime stele

să afle de la înțeleptul Iov

limanul ultim din cuvânt,

că mărul

nu mai avea acum un ram de-ntors;

tot spusul de luceafăr

din vârf de mugur era tors

și-n licărire

pe obraz luciferin de stea

o lacrimă se prelingea.

Iar Omul Suferinței – lumină în răspăr,

plângea de bucurie,

alături de luceafăr  -  colind cu flori de măr,

când cugetul în șovăire

nu îndrăznea să treacă de răscruce,

zâmbi spre amândoi

privind peste-al iubirii hău:

”Cum să vă spun

cumva balanța vorbei

să nu smintească-a rău,

dar cel mai mare furt

s-a întâmplat pe cruce.

De necrezut, acolo sus,

s-a cățărat tâlharul

chiar lângă Iisus

pe cruce-n partea dreaptă,

cum nici cel mai pervers din hoți

n-ar fi-ndrăznit nebuna-i faptă,

să păcălești, ba și pe-arhanghel

care păzea Grădina ceea

cu strășnicie de avar,

și-a reușit

pe însuși Dumnezeu să prade

furându-I cheia,

și în plus -

o binecuvântare din partea

lui Iisus.

Cum moartea groaznic își urla amarul:

”Vai, mie,

chiar pironit pe cruce, cu mâna Lui m-a jefuit

Tâlharul!”

FILOSOFIA  GUNOIULUI

 

 

Așa răspunse Iov ortacilor să știe

că nu L-a supărat pre Domnul

nici cu un gând măcar de semeție:

 

 

”Nu din întorsătura vorbei mai de soi

și nici măcar din apele privirii

îl pescuiești pe om și breasla lui,

de-i schivnic, sau muiere,

de-i venetic, mișelnic, sau făpturii bravul,

ce a mâncat și care i-e năravul,

pe om  îl recunoști după gunoi,

precum salcâmul înflorit

după amurgul gustului de miere.

Vă place, nu vă place

el este întru toate  din tot ce vezi sub soare

și chip și-asemănare

gunoiului ce-l face.

Vrei să cunoști istoria?

Gunoaielor rămase

pleacă-ți genunchii

și cuvios le scurmă

mărețelor imperii ca să dai de urmă.

Sic transit mundi gloria!”

LA CE VĂ-AJUTĂ MOARTEA MEA, RĂSPUNSE IOV

Le crește în privire-ntărâtura

și-n sânge  fierea-și fierbe întărâtul;

de după colțuri mă pândesc,

de strajă nopții, rând pe rând,

când ghiara, când copita,

când coarnele, când râtul.

Il văd pe Iov că e beteag,

cu bube-n cap, pe suflet și pe piept.

Tu, Dumnezeu atoateînțelept

și drag

aprinde-mi o lumină s-o ascult,

să înțeleg precum odinioară

de ce gâtlejul lor poftește-atât de mult

pe robul tău

din calea lor ca să dispară?

La ce le-ajută moartea mea,

pe năsălie mort?

Gândul ce-l port

nu-i de folos că platoșa-i prea grea;

vocala  ce-o-mbrac

prea strâmtă-i pentru ei și lungă,

se-mpiedică-n stiharul ei când vor să-mpungă.

La ce li-e bună moartea mea,

sau zilele ce mi-or rămâne după moarte?

Nici pe acelea nu pot să le poarte

că-aripa lor, celui cu bătături de jug,

amarnică durere-i pentru șale.

Vrei să mă-ntrebi ce-i deranjează?

Sulul cărții Tale  -

că mi L-ai scris nu cu cerneală,

ci-n slovă legământă-n fir de rază.

In bunătatea Ta dumnezeiască

iartă-i că nu o fac din rău,

poate săracii nu știu să citească

scrisul Tău.

Impăcă Doamne frica lor de Carte

și potolește ura din rărunchii lor.

N-am fost de când mă știu

înfricoșat de moarte,

ci numai doar că nu de-ajuns de sus

iubirii Tale am știut  să  zbor.

Asigură-i că sulul cărții care mi-ai deschis

nu răzbunării pot  să-l folosesc

ci lacrimii când de  amurg se uscă;

și niciodată n-o să-l murdăresc

cu spurcăciunea sângelui de muscă.

SPOVEDANIA LUI IOV

 

Acum când se mijește,

din verdele adânc, Pleiada,

suntem atât de singuri

că-avem nevoie

unul de altul,amândoi;

Tu – apa, iar eu – scrisul tău a pește,

că pot ca să-ți șoptesc,

ca-ndrăgostiții între ei,

iubirea și livada.

 

 

Lumină ochilor Te am

de când te știu lumino,

nu-Ți fie scârbă de gunoi

și vino

acum când se mijește

din verde-albăstrui Pleiada.

Și-atât de singuri amândoi!

Aș îndrăzni, dar cum să chem?

Ca unda ce nu spune

nici lunii jocul vălurit,

ci doar arată pe sub spus

cu valul,

iubitul meu Părinte.

Iată,

dincolo de cuvinte

minunea albă, spre minune

preacurată -

a înflorit migdalul!

Doar numai pentru noi

neașteptat și pe ascuns;

Hai, vino,

nu-ți fie scârbă de gunoi!

De când Te știu Lumino,

lumină ochilor și hram.

Vezi, floarea tainei cum ne-a tors

pe-același ram!

 

 

Mi-au zis că fața Ți-ai întors

și că-s uitat de Dumnezeu.

Tu Domnul meu și Dumnezeul meu!

Iubind cum poți să te-ndoiești?

Ca nuca – fașă după fașă

jocul de-ascunselea ghioașă

sărutul  crucii spus în miez.

Același ești,

ascuns cum poți cădea schimbării?

Nu-i blasfemie cei ce zic

că m-ai fi dat uitării?

Vrei să te-ascunzi

dar ceru-i strâmt și nu Te-ascunde bine,

și mai ales când slava Ți-o răsfață,

nu poți scăpa de mine.

Cum o să-Ți sar în brață,

țipând de bucurie, ecou după ecou:

Te-am prins și nu-mi mai scapi

din nou!

De-acuma ești cu totu-al meu…!

 

 

… și totuși sincer să fiu, iată:

Nu-mi place jocu-acesta, Tată.

Nu-l mai vreu.

Să fie ultimul și-atât.

Cu amândouă brațele

am să Te țin de gât

îmbrățișat, cu ochii-nchiși tăcerii.

Doar inimile noastre-o să se-audă

cum bat

de frică și de dragoste, la fel,

ca Sfântul Duh – cu două aripi

și-același trup de porumbel.

BALADA LUI IOV

Din toate hergheliile

ce-i dase Domnul,

numai o gloabă de cal

se rătăcise-n slobod,

iar bietul Iov își alinta sălbătăciunea,

din pofta lui halucinantă -

Somnul.

”Spune-mi,

îl întreba bătrânul singuratic,

pe unde frunza ursitei

fâșâie,

nici noaptea asta nu ai întâlnit

vreo hămesită

haită de lupi

pustia să ți-o sfâșie?”

Calul tăcea

ca o nălucă mov,

și numai dureroasa șchiopătare

pe prundiș,

îi răspundea din trei în trei copite

pe furiș:

” Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov…”

Din nou bătrânul, oropsitul,

pustiul oblojindu-și peste noapte

din locul de osândă,

roșii ca macul  -  genele:

”Am auzit hienele

cu râs din tolba lor flămândă

și am crezut că te-au găsit

și dus la prânz de sărbătoare -

fruptă aleasă din ostrov!”

Răpciuga, tristă iarăși de refuz,

se auzea în depărtare,

din trei în trei copite răspunzând:

”Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov…”

Dar într-o noapte,

prin ceață, Somnul n-a mai nălucit.

Bătrânul -

numai inimii vecin,

se duse cerșetor spre dumerire,

dar inima uitase să mai bată

pe limba veselă din fire,

ca altădată,

și repeta acum de sub procov:

”Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov…Iov…Iov…”

PSALMUL 151  AL  LUI  IOV

Sunt iarăși Iov, limbut cum este piua,

Prea Milostive – fără de gard livezii,

de-aceea dis-de-dimineață,

cum se crapă ziua

cuvintele mele spre Tine

cu laudă saltă ca iezii.

Iartă-mi și mielul fără de mamă

care-l iubești că Te cheamă

peltic

și-Ți molfăie ciucurii

de la stihare

crezând că ești vreun soi ciudat de floare

ce-l ia în brațe și îl iartă

că e prostuț și-atât  de mic.

Sunt iarăși Iov, prea gureș, cerșetorul

de stele – noaptea, ziua – de-a Ta rază;

iartă-mi lihnitele-mi cuvinte,

că behăitul lor mereu te deranjează.

Dar ce să fac, Părinte?

Numai Tu mi-ai rămas izbăvire,

ne-nviforat liman e ochiul Tău,

iar când pe masă

lângă merinde pui

paharul plin de seară

îți mulțămesc de toate ale zilei

și-n primul rând că m-ai ferit de rău.

Ajuns-am tuturora otreapă  de ocară

și-și sug cu paiul îndelunga spurcăciune:

Iată-l pe Iov,

gubav ca spicul cu tăciune!

A mai rămas ceva neclevetirii-n pânză

din tot ce-am fost,

până în miez de rânză;

a mai scăpat ceva mocirlei și otravei

și ochiului îngălbenit de fiere?

Livadă fără gard și adăpost,

doar către Tine caut mângâiere;

chiar umbrei mele am ajuns străin,

că bubele și rănile-mi cunoști,

iar inima zvârlită undeva

mi-o știi cât mi-e de hârbă.

Numai Tu mă săruți

și nici măcar nu Ți-e scârbă

spălându-le cu untdelemn și vin.

Trimite îngerul

chilia să mi-o-nchidă,

iar cheia în deșanț

s-o zvârle în gunoaiele din șanț;

că Iov a rupt cu dinții pe aspidă

și n-a murit, că nu a terminat

să-și spună mulțumirea

întreagă către Domnul

mai înainte ca să-l pască somnul.

IOV  -  FRATELE DOMNULUI

”Oare acesta să-mi fie ceasul?

Și care mi-e paharul ce-o să-l beu?

De azi noapte hiena

îmi hă-hă-ie în față, în nas,

și nimic din mine n-a mai rămas

să nu-mi batjocorească:

”Iată-l pe Iov

ce s-a-ncrezut în Dumnezeu!

De ce nu vine

acum  să-l mântuiască?”

Smeritu-m-am foarte

îmbrăcat în sac și cenușă

și cu grumazul frânt;

din rărunchi și străfundul inimii strig:

 Părinte, nu mai pot,

mă soarbe pustiul,

și vârtutea din duh

nici aceasta nu este cu mine;

mi-e frică, mi-e foame,

mi-e sete, mi-e frig.

Invelește ciolanele mele

cu pătura Ta de somn și pământ.

Facă-se voia Ta

chiar dincolo de moarte

că iubitu-Te-am foarte.”

Pe când se ruga

Iov

a văzut la răscruce

pe Fiul Omului

căzând prima oară sub cruce.

Inchise ochii și oftând tot largul

se prăbuși alături, în genunchi,

apoi amândoi se ridicară

să-nalțe peste lume

catargul.