SPRE LACUL MORȚILOR URCÂND

Tags

, , ,

6913929437_837f304a68_z

Ca-n templu,
urcușul se face
cu fruntea plecată.
Scara -
rădăcinile-n blestem răsucite,
fără de pene,
fără de solzi,
refus le dă și cerul și pământul,
dar ca în templul lui Wapta,
urcarea pe ele se face cu fruntea plecată.

Cerbul,
spre ultima vamă se-oprește
hotarul să-i bea.
Apoi cărarea,
după brazi tot mai mici
(oare de ce căruța mortului
e-mpodobită cu patru din ei?)
miroase a iarbă uscată.

Numai cei care coboară
au fruntea ridicată
ca tristețile apei ajunse ghețar.
Hainele lor
au mirosul de ger
ca al perdelelor de Crăciun.
Spre întrebare fruntea ridici:
”Mai e mult până sus?”
Dar ce înțelegem prin sus?
Cum să fie lacul
spre vârful de munte?
Cei care coboară
zâmbesc.
Nu poate să fie în vârf
că nimănui acolo nu-i este-ngăduit,
dar pentru ca Lacul Morții să-l vezi
va trebui să urci coborârii.
Nu-nțelegi.
Pleci capul din nou
și urci.
Lacul Morții se vede numai urcând.
Ai ajuns la poarta lui Wapta
deschisă printre brazi
( oare de ce pe casa mirelui
cei de acasă
rezemau doi brazi uriași?)
Jos de tot,
răpitor prin turcoaz -
Lacul Morților
spaimei deschide limpezimile verzi.
Degeaba pe ghid îl întrebi:
”De ce acest nume?”
”Great danger above, great danger above!”
și cu degetul tremurând îți arată
spre vârful Muntelui Yoho.

Ai rămas numai tu cu apusul.
În apele verzi de blândă turcoază
Neurcatul de dincolo de moarte
oglinda și-o face tăcere și nuntă.
Ce alb este gerul
și cât de albastru poate fi albul
și cât de alb poate și roșul.

Se-ntoarce ghidul
și-mi arată tăblița cu focuri tăiate
și orarul ‘nainte de miezul de noapte.
(Oare de ce sub numele lui Yoho
pe tăbliță focul cruciș e tăiat?)

În spatele nostru, verdele apei
chiar sângele soarelui roșu
îl face mai verde.
Acum ne coborâm pe unde fusesem urcuș,
tristețea
de-a fi numai om -
e și nord e și sud
e și jos e și sus,
dar lui Yoho nu-i spunem nimic,
că fără haină de nuntă
cum am putea să rămânem la Cina?

Și coborâm pe același urcuș,
dar cu fruntea la fel aplecată…

ATHABASCA

Tags

o-ALBERTA-TEXAS-OF-THE-NORTH-facebook

…iar celui de-al patrulea vultur,
Yoho,
despre piatră vorbindu-i
întru grai aleasa grăire i-a dat:

”Du-te și spune-le
tuturor celor trecuți
pe sub umbra aripilor tale,
pre limba trandafirului sălbatic
grăirea aleasă grăiește-le lor…
Întoarce-i Nemistuitului Foc
al pietrei pe piatră șezând,
rugul înalt ce-a-nflorit,
în Țara a Șaptea,
petala de vin
cu cele opt colțuri de stea
zâmbind printre coarnele zimbrului alb
din stema Fecioarei.

Iată, mustul mâniei Mele mă-nțeapă,
că inima voastră-i
catâr îndărătnic
lovind cu copita Stăpânul.
Cum de-ați uitat
de mâinile Mele de piatră
ce apa vieții v-am dat să Mi-o beți?
Cum de-ați făcut
din sânul de piatră-al fecioarei
târfa de colț și de noapte
buzele-i sfinte spurcând?
De unde-nvățarăți
lumina s-o-ntoarceți pe dos,
că piatra se-aruncă în om vinovat
și cel preacurat prin piatră să moară?
De unde – inima voastră,
pre limba năpârcii, o numiți că-i de piatră?
Au nu știți că piatra se bea
din potirul lutului vostru,
că-i sângele Meu
ce lutului dă și cer și aripă?
Spune-le, vulture alb,
că sufletul roșu al pietrei
e sângele Meu!
Au nu ați văzut cum pustia
e mai înaltă acum
sălbaticului crin zburător
cu arcuirea de grâu?
Adevăr zic vouă din nou,
sângele Meu
e băutură din piatra cea nouă
și pe această piatră
temelie de vultur voi pune,
cum numai iubirea
ascunsul fântânii-n văpăi
dezleagă din piatră tăria.
Iubirea – cerbul,
flămândul mistuitor de jar,
e mereu așteptare
al omului din apă născut.
Toiagul lui nu e cârjă,
ci sceptrul de mire
când apelor,
fecioarelor din piatră le strigă:
”Ridicați porțile voastre,
mireasa izvorului alb să o-ntâmpin.
Coborâți puntea voastră
pe piatra răsturnată.
E dansul de moarte pre moarte,
al pietrei acumul luminii-i rostit.

Grăiește, vulture alb,
casă de piatră – inima voastră!
Și iarăși, cupa de lut
va fi pentru vinul sângelui Meu,
pentru că numai lutul
e piatra ce știe fiecare floare pe nume,
și din lut
coapse de piatră am plăsmuit iubirii,
focului ce răcorind înflorește
miezul de noapte al pietrei.

Îți vor spune
că și pulberea-i fiică de piatră,
că și nisipul e tot din piatră…
Tu lasă cerului conocăria mării,
poruncă dă-i mării înșoptirii de nuntă,
singur albastrul e-al meu
ce-l port iubirii lor spre potir”

***

”Nimeni nu a văzut
suflet de piatră murind”,
doar atât a grăit spre grăire
vulturul alb către oameni,
apoi dăruindu-le aripile lui
a-ngenuncheat de trei ori
pe locul numit Athabasca,
de trei ori
a căzut în genunchi
la locul numit Athabasca
unde piatra roasă-n genunchi
până astăzi se vede
pe cele trei izvoare-ale lumii,
fiecare spunând spre ocean diferit
că iubirea
niciodată nu a văzut vreo piatră murind.

UMBRA DE FULG A FLĂCĂRII

Tags

, ,

fulg 3

Până-și coboară suișul spre Tine,
fulgul trece prin apa Duhului Sfânt.
Ochiul întreabă:
”Yoho,
singurul purtător de coroană
al luminătorilor,
cine te-a nins fără nor?”
Dar ce poate cunoaște ochiul,
când lacrimii
numai inima îi face loc să se strecoare
printre suspinul de jos
și ecoul amar de luceafăr?
Suind coborâșul spre Tine,
lacrima trece
prin apa Duhului Sfânt.
Întreabă auzul:
”Yoho, ce formă
au cuvintele Tale -
scrisul de vânt,
din cer ca de ape înalte curgând?
Ce poți să ne spui
de cascada de foc rusalin
peste soare vuindu-și talazul?”
Dar ce poate cunoaște
auzul,
jumătate Sinai până-n ghiocul de nor?
Inima lui Yoho
numai îndrăgostiții pot s-o audă,
că nu e din carne de om ca să bată,
ci din tăcerea seminței
când buzele lor înfloresc
lutul ce doare de cer.
Yoho, Tatăl nostru și-al tainei,
numai vedeniei prinsu-i-ai cheag
cum Fiul Omului,
după taborica lege de munți,
poate fi Dumnezeu.
Ca într-un cuib, odor nelumesc,
ții încă talpa-I de om,
din ce în ce mai transparent devenind
cu abisul vecin – coroana albului Tău,
de nor negrăită a nins,
când fulgul trecând prin apele Duhului Sfânt
s-a oprit pe-obrazul Fecioarei
șovăind…
Numai Tu,
dincolo de apele Duhului Sfânt,
ai știut să-i oprești șovăirea spre lacrimi,
împodobind
icoana Fecioarei
cu umbră de foc și fulg rusalin.

DRUMUL LUI YOHO

Tags

,

Rocky-Mountains-9-480x360-4 patru

Drumul niciodată nu moare
pentru că moartea este sfârșitului prag.
Oare cel Nenăscut
prin naștere ar putea să sfârșească?

Drumul niciodată nu-ncepe.
El numai se naște.
Măsura vederii
cum ar putea să fie mai ‘naltă
decât rotundul de cerc?

Și totuși,
adevăr rostesc pentru voi,
grăitu-ne-a Yoho,
(culegătorul de drumuri
nuntite în propriul lui Drum),
fără iubire
căile voastre nu vor ajunge la Mine,
pentru că numai Eu
sunt drumurilor Cale,
iar cercului, oricât de perfect,
de nu i-aș fi ochi,
în triunghiul brațelor Mele,
cum s-ar deschide spiralei?

De ce mă-ntrebați despre ea,
de n-ați străbătut
pustia de trandafir sălbatic?
Cercul -
ne-nceput, nesfârșit,
infinitul rotund ca iubirea lui Yoho
când Mire își zboară miezul de noapte
spre constelația Fecioarei în alb!

Ceeace iubire numiți
nici lămpii nu-i de ajuns ca lumină
șchiopătând afumat pe-o biată feștilă.

Fiți Yoho,
cum numai mireasa poate să fie iubire,
floare de piatră oprită în flăcări,
fără cenușă
trupul ei alb soarelui dând răsărit
și miezului de noapte
vâlvătăi.

Eu sunt Calea,
culegătorul drumurilor voastre.
Fiți Yoho -
piatra de foc cu străvezimi de fântâni.
Iată
apele sângelui vostru
s-au transformat deja
în vinul de flăcări al nunții.
Acum sunteți o singură cupă,
și-acesta este sângele Meu
care prin voi se varsă
din drumuri de apă
spre marele Drum al lui Yoho.

APOCRIFA DE PIN A LUI YOHO

Tags

, ,

10580264_945315772160850_4250668057996293384_n

Deasupra genunii,
brațul Tău de piatră întins
ține în palmă un pin.

De unde-ai luat
pământul lumesc,
Tu care ești numai piatră,
că dincolo de norii
de la poalele Tale
nici măcar gândul pămânesc
n-a cunoscut scuturatul pe tălpi
de țărână și colb?

Spune, Yoho,
ce vrei să ne spui prin mâna întinsă
deasupra genunii
cu pinul în palmă?
Oare-mbrățișarea puiului de vânt ,
merinde cântării, i-o fi de-ajuns?
Sau umbra corbului alb -
pierdută prin râpi și prăpăstii?

Poate că seara
îl inviți la masă cu Tine.
Ca unui prunc,
moi degetu-n singurătățile Tale
și-i dai ca să sugă
din vinul sângelui Tău.
E și un apoi
după cina voastră de taină.
Îl muți din nou
în mâna Ta dreaptă,
deasupra genunii să doarmă.

Chiar și vulturii roșii,
cu umbră de zbor, îl hrănesc pe furiș,
dar săracul cum ar putea să răspundă,
că până și cuibul
la fel e din humă zidit
spre pământească vorbă.

Soho,
ai Tu nevoie de rădăcini,
de-amarul aminte al lor
să-Ți prohodească în pumnul deschis,
Tu,
care în palmele Tale,
pe om l-ai zidit din tristeți?
Sau, cine știe,
din clisa țărânii de-atunci
a plămădirii de chip
Ți-a mai rămas neșters
puțin din lutul roșu
al inimii de om,
destul rădăcinii de pin,
formă de cui în palmele Tale,
litera
de care se agață, Nenumitule,
lumina numelui Tău
deasupra genunii din om,
bucoavna,
din tetragrama de flăcări,
pe care numai vulturii roșii
din cuibul de inimă și soare
mai știu să Ți-o zboare.

ZIMBRUL ALB

Tags

,

Last_Stand

Și a fost seară…
Cărarea Muntelui
să urce spre miezul de noapte
trebuie să fie seară.

Și a fost dimineață…
Aceeași cărare
ca să fie cărarea Muntelui
trebuia citită a doua oară,
pentru că soarele
nu poate fi soare
fără de miezul de noapte al lui.

Și a fost seară
când printre brazi bizonii
veniseră să se adape
din jocul de luceafăr pe ape.
Unul dintre ei,
desigur regele lor -
că numai un rigă
poartă coroana de os
rotunjită-n omega,
m-a simțit pe tărâmul străin.
”Voi muri, mă fulgeră un gând,
că am văzut pe regele lor -
Muntelui duh – și-atât de aproape,
dar el mă privea,
cu capul întors ca o seară pe culmi,
privire blândă și rugătoare
să-mi spună tot miezul de noapte.
Pândeam printre brazi
lumina lină a ochilor lui
făcându-se noapte,
noapte liniștită, noapte sfântă
și aș fi vrut să ies, să-l mângâi pe obraz
și să-i respir suflarea,
dar steaua pentru magi pe frunte i s-a stins.

Fericiți ochii celor blânzi
că zările lor vor moșteni lumina,
și el atât de blând mă privea!
Oare nu despre zimbru alb
vorbește miezul de noapte
al Vârfului de Munte?

…dormisem cu capul pe-o piatră.

Și a fost seară
precum oarecând pentru Iacob.
Și a fost dimineață
precum în ziua a treia.
Dormisem lângă miezul de noapte
și Yoho purta ieslea în primul colind
cu-n Prunc gângurind
zimbrului alb al Vârfului de Munte.

MANITO AHBEE

Tags

,

download (3)

Pe la-nălțimea norilor
Muntele Yoho
și-a lăsat pădurile de sărbătoare
să-și poarte lumina lor
mai departe.
La ce i-ar folosi Negrăitului Schivnic
cuvintele noastre?
Vulturului
nu-i de ajuns aripa întinsă
pecete să pună genunii?

Yoho,
spune cascadelor nostre
ce brațele-și ridică până la tine,
Nemuritorule,
cum se vede moartea de sus?

..dar Yoho a spus vulturilor să tacă,
și fiecare,
după culoarea cerului zburat,
o pană să-i aducă
pentru coroana de zeu ascunsă în om.

Se întorceau cascadele spre muritori:
”Moartea, dacă nu iubești,
are lungimea viermelui neadormit,
de aceea râma e de pământ
și nu va fi niciodată vultur albastru.

Moartea, dacă nu iubești,
are aripi cu drugul greșit,
de aceea zborul ei
va fi pe sub pământ
și niciodată nu va zbura
ca vulturii roșii din sânge.

Moartea, dacă nu iubești,
de aici de sus,
are înălțime de muritor,
numai că omul iubind
strălucește ca lacul lui Yoho,
ca ochiul Fecioarei spre Fiu,
de aceea îndrăgostiții
moștenitorii veșniciei mele se vor numi,
și tocmai de aceea vor purta
coroana tuturor vulturilor,
când iubirea lor va fi ca nestemata Fecioarei -
Lacul Yoho
în care-mi odihnesc nemurirea.

O, fii vulturilor mei,
bateți din tobe flăcările lor,
dansați focul că soarele-i în voi,
treierați în picioare apusul
de ultima sămânță a morții.”

Așa grăitu-le-a Yoho
cu cele trei cascade ale Cerbului Roșu
și-n inimă de om coborând
începu să danseze
pe tobele inimii lor:
Ma-ni-to, Ma-ni-to, Ma-ni-to,
Ma-ni-to ah-bee, Ma-ni-to ah-bee…

VÂRFUL DE MUNTE

Tags

,

10636120_945324392159988_4319622237885710238_n

Cu glasuri de ape înalte
Te chem, Nerostitule,
de-adulmecările mele flămând.

De ce,
nevrednici de Vârful-de-Munte,
norul ni-l citim tot pe dos?
Nu-i legământul Tău?
De ce
e numai fulger și trăznet spre noi?

Cămilarul
în fiecare noapte ridică spre cer
ochii urechilor mele
până la norul Sinaiului
și cântă, zic ei,
din cornul de lună întors dinspre os,
până când cămilele
gâturi întind prin nisip
și dună cu dună adorm.

…dar pe partea cealaltă,
unde norul nu îndrăznește mai sus
de Vârful-de-Munte,
adâncul se face ca ochiul
privindu-și fântânilor
unduiri de oglinzi din oglinzi.

Acolo norul e alb
ca zăpezile neninsului Tău.
Spre altă lumină-i
purcesul născut legământ
spre tablele pietrelor albe,
așa cum iubirea
nu are-un presus de iubire,
pentru că mai mult decât ea
ar fi doar nimicul.
Întotdeauna iubirea-i săracă
și-n duh și la trup.
Fără podoabe lumești este focul.
Dorul poartă un singur veșmânt
așa cum albul
nu poate fi mai alb decât albul,
decât numai verdelui-
alt nume ce se dă logodnei de alb.
Nu poate fi mai alb decât albul,
decât doar albastrului -
fire de mare, fire din sânul tăriei.
Iubirea pe toate le poate plini,
dar albul neîntrecut de alb va rămâne,
decât numai roșului -
supremul alb al locașului Tău.

Cu glasuri de ape înalte
Te chem, Rostitorule,
adulmecărilor mele însetat și străin.
Știai că-ai uitat florile deschise?
Știai Grădinarule
că nu le-ai vorbit de poartă și cheie?
Ele și-acum se joacă de-a numele Tău
încercând să descuie albinei
foița din taina de zbor.
Știai c-ai uitat
râurile noastre deschise,
fără ca podul de sus
să-l ridici după Tine mergând la culcare?
Iată-le,
deschise aleargă spre Tine,
fără de ivăr, fără de maluri,
nor după nor.

Doar piatra nu ai uitat să o-ncui.

Cămilarul
are căușul palmelor
plin de nisipul Muntelui
și-și cheamă cămilele:
”Veniți de beți băutură nouă…”,
dar acestea
întind gâturile, ca niște râuri
ce se scurg în pământul de foc.

Frământându-și nisipul de Munte
m-a întrebat marea:
”Unde e cheia și unde e umbra?
În palmele noastre-i deschisul,
dar bobul de muștar
tot Muntelui rămâne -
Flămândul,
Însetatul,
Beduinul…

A fost
precum glasul de ape înalt,
prin ușile încuiate intrând…

Mâinile Tale încă purtau
semnul de cuie cu care ai scris…
Rostitor nerostitului Munte
pe piatra răsturnată.
Ne-ai dat semnătura în alb,
al albului
ce nu poate fi mai alb decât albul,
decât numai față de roșu,
că și Iubirea era tot numele Tău
precum Yoho e-n apele Tale răsfrânt.

YOHO, FRATELE TABORULUI

Tags

, ,

canada-teritoriile-yukon-si-muntii-stâncosi-977-Yoho

Ochii inimii mele
s-au întâlnit cu ai Muntelui Yoho
până la glasul
Celui-fără-de- nume.

Cum s-au îmbrățișat
privirile noastre
în presusul albastrului Tău!

”…sărută-mă
cu sărutările buzelor tale,
că sărutările tale,
mai dulci sunt decât vinul…”

Inima bătea
după tropotul nesfârșitelor ape
ale bizonilor,
codri curgându-și apus spre apus,
așa cum se treieră vremea
până la bobul cel veșnic
al Spicului-de-Grâu.

”…sărută-mă
cu sărutările buzelor tale…”
că inima îmi bate
ca tropotul nesfârșitelor ape…
Iubește-mă
cum iubirea nu știe nimic,
cum izvorul își naște născătorul
neizvorât izvorând
iubirea din iubire…

”Nu ne-am văzut,
mi-a zis Muntele Yoho,
din ziua a patra, când ne-am jucat
de-a luminătorii de noapte,
tu fără de trup,
iar eu luminilor lor
cu-n cântec mai tânăr în grai.”

”…sărută-mă
cu sărutările buzelor tale…,
mi-a zis Mirele Yoho,
fii din nou ca atunci,
ieși din tine
și vino,
revino în brațele mele:
Luminătorul nopții,
fără de aripi lumina și-o zboară,
cântă fără de buze,
sărută doar cu sorbirea de foc
și urcă fără genunchiul plecat…
Ieși din tine,
nopților mele sunt flăcări,
mistuitoarei lumini -
întuneric de foc,
repejuni de genune-n vârtej…

Îmbracă-te
cu sărutările buzelor mele,
veșmânt de heruvimi nepurtat,
nici crinului povești de borangic
neîncercate-n petală prin tors…
și lasa-mă
să te ridic de subțiori
până la ziua a șasea -
poartă de Munte, poartă de om…

Dar ieșind din trup
încuie bine cuvintele tale de jos
cu toată lumina furată din ziua a patra,
pentru că iubirea noastră
va fi întuneric de-atâta lumină.
Ce vor face luminătorii cerului?
Ei încă nu știu că zestrea lor
e-ascunsă-n tăcerea de piatră
zidită în Chipul de om.

De azi înainte
Yoho va fi și numele tău,
nu în oglindă de lampă afumată,
curat și adânc
vei fi și lacului Yoho,
ca ochiul boului din Betleem,
cântecul zimbrului alb
cu coarnele întoarse ca-n stema
împărăteștii coroane
din osul de crai noi.

Notă
În dialectul Cree al indienilor Yoho înseamnă AWE and WONDER

Image

CÂNTECUL SPRE LUME AL MUNTELUI

Tags

, ,

Rocky-Mountains-5-480x349 -2doi

Ce Notre Dame ne-ar trebui
să poată Muntele
să poată intra alături de noi?

Fiul Omului
nu are unde să-și plece capul,
pentru că
Fiul Muntelui de dincolo de nori
fiul Fecioarei spre noi s-a făcut.

Cum poate o floare de nu-mă-uita
să facă universul mai cald
cu-n singur suspin al culorii,
iar templul nostru
de 40 de ani prin pustie
măcar un singur chivot de trei zile?

Spre ușile noastre îngrozitor de înalte
(Ce bine c-avem trepte,
că Muntele are un loc de cerșit!)
se-aude Fratele cântecului Tău
rostind Cântarea Treptelor:
”Mi-e foame”, spune Muntele,
dar trecem pe lângă el
pentru că nu mai avem nici un cer
rămas pentru poze.
”Mi-e sete”, plânge Muntele,
dar noi trecem pe-alături
coborând urcării pe trepte…
…și Muntele rămâne
și străin
și bolnav
și prins în închisoare:
”Hei, tu, Visătorule…
batjocorindu-l după gratii,
îl strigă teologul
angajat gardian de tâlhari și poeți.
Cum poate să fie roua mai mare
decât cerul ce-ar putea s-o cuprindă?
Nu cumva spicul Fecioarei
știe ceva mai mult decât norii
îngemănându-și bobul
cu lacrima de mamă?
Iată, Fiul Muntelui de dincolo de nori
se face tot mai mic în brațele ei
că Dumnezeu își pleacă pe umărul ei
capul și coroana de spini.

Străinul
are acum unde să doarmă.
Trei zile și trei nopți -
că numai Muntele are-nălțimea
de dincolo de nor
a tainei ascunsă-n țesutul de piatră
de îngeri niciodată știută…

Ce Notre Dame ne-ar trebui
să poată Muntele acesta
să cânte alături de noi?

Deasupra lumii
se-aude Spicul de Grâu
când Muntele
își strigă Tatăl cântând cu toți munții:
”Ale Tale dintru ale Tale…

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 225 other followers