BRĂȚARA CELOR ȘAPTE ANOTIMPURI…

Tags

, ,

tumblr_n7bi7gdjOS1sn9njno1_1280-isabelle menin,curtains

BRĂȚARA CELOR ȘAPTE ANOTIMPURI…

Brățara celor șapte anotimpuri,
ce au văzut-o și-au țipat păunii,
genunilor zăgaz în nestemată,
să o desfaci
doar sub descântul lunii
când își sărută unda eufrată.

Cerceii – două zâmbete pereche –
ce ghidușii pârât-au la ureche
de-i scoți zâmbind și tu?
De mine ți-or fi spus ceva,
că nu degeaba în privire,
sprințar ți-e de-a ascunsul prin safire.

Nici cântecului nu-i fu lesne
să ți se-nalțe de la glezne
clopot de floare și lănțug,
șarpe de aur, oprit cu meșteșug,
și dăscălit să îți păzească
piciorul
sculptat din santal, adumbrit de izmă,
ca nu cumva să-l muște
urzicile cu colț de pizmă
muierească.

Se înfioară struna
agrafei desfăcându-i din copca de-abanos,
cu aurul suflat a flori de măr,
întreaga frumusețe-a nopții,
talaz de flăcări negre
de veșnicie spusă în răspăr,
că mă întreb cu gândul meu nărod,
nu e păcat
să-l ții legat
precum un basm în tristul niciodată?

Aproape
când lăuta obosește de lumină,
eu mă prefac spre ușă că mă-ndrept,
dar ţi-l cunosc pe demon că, Regină,
culcuș de catifea și scamă de suspin
i-ai tot urzit în piept.
Lăuta mea, lăută-mă,
că suntem singuri amândoi.

Te mai aud apoi
când închizând din pleoape,
opreşti întregul negrăit.
Lăuta mea, lăută-mă,
ca apele îmi furi tot cerul
și te aud:
”O, Sanherib, ‘nainte de-a pleca,
ajută-mă
din timpul tău să-mi slobod colierul,
dar fii atent, ai grijă, nu cumva,
în locul lui cu vreun sărut s-atingi
pe unde a dormit izvodul greu de stea,
iar dacă vei greși…
(nu-ți spun de gândul meu
la ce mi-e ruga).

Te știu ne-ndemânatic
lăuta când o stingi,
dar vino fuga-fuga,
și poate,
până la urmă, te-oi ierta.”

PRECUM DUMBRAVA…

Tags

Isabelle_Menin_006-13
Foto: Isabelle Menin

PRECUM DUMBRAVA…

Precum dumbrava de măslini,
oare tu știi că te aștept?
Uitat prin ramuri
cornul lunii
tristețile prin mine le resfiră,
abur ușor
de bună înserare peste ape,
țesut din fum, părere și porfiră.

Credeam
că n-ai să mai revii.
Oricine
nufărul cunoaște să-l citească,
i-aude litera pe sub oftatul strunii.
Şi-acum, când ești
răsfrângere pe iaz, dar mai aproape,
cu ce să-ncep lumina să ți-o cânt?
Văzduhul tău, pe unde să ți-l zbor?

Din plânsul apei m-am născut ca nor,
văzduhul tău să ți-l cuprind,
ca unda viclenindu-și steaua
spre rotund,
tot alte cercuri agrăind spiralei,
inel, dar altfel, mai profund,
cum doar genunile din noi
se întâlnesc,
una din alta veșnicul sorbind.

Nu aștepta să-ți spun că te iubesc,
în vorba lumii cu grăunțul chior.
Palatul tău nu ți-l zidesc
ca marea pe nisip,
ci peste stihul însemnat cu zbor,
pe unde doar văzduhurile tale
încep să prindă chip
din cedrii cu miros de veșnicie.

În flăcări
va arde tot pământu-mi pentru oale,
pân-oi rămâne cântec pur,
cum doar iubirea știe,
iar nu pietroiul rece din Nippur.

Tu ai venit.
Știam că ai să vii.
Numele tău rostitu-l-am
descântec în fântână,
până când steaua
de tristeți și-a limpezit
adâncul,
ca ochiul de îndrăgostit.

Ia-mă de mână!
Numai un singur cântec,
din patru strune ți-am rămas,
precum lumina la-nceput de lumi,
când îi era izvodul nepătruns.
A Vântului Stăpână,
cu tine-n brațe,
cum aș putea
la altă veșnicie să râvnesc?
Sărută-mă!
A ta mi-i de ajuns!

ACELAȘI CÂNTEC VREA NINLIL, DIN NOU

Tags

, ,

Portrete-flori-Isabelle-Menin01
Foto: portrete flori, Isabelle Menin

Același răsărit, ni-l tremură Nibiru,
luceafărul iubirii,
dar tot mereu e altul,
așa cum peste unduirea eufrată
vedenia și-o tremur trandafirii,
în verde crud de cântec trist,
pe unde-naltul
se rotunjește-a basm cu-a fost odată.

De câte ori îmi ceri
același cântec să-l repet
că unda-i mereu nouă?
Se joacă ghimpul veșniciei
în bob mărunt de rouă,
învecinând safirul străinit în colier
cu-același ”te iubesc”,
cum dintru început de lumi
n-a fost nici zeu,
nici pământean, să te iubească
precum lăuta de țărână din Sumer.

Văzduhului,
tu ștrengărește,
îi torci din scama unui nor
povestea mea cu leul zburător
ce pajurei aripile luă cu împrumut
din cer să te răpească.
Nici zeu n-a fost, nici pământean,
precum lăuta mea să te iubească
dintru adâncuri de dumbrăvi
născute strunii.

Sprâncenele
și le-au zburat lăstunii,
vârful aripei lor scriind
întoarcerea aprilului pe cer,
iar genele
miresme de santal ce-au înserat ușor
deasupra mărilor,
două stihiri – fior lângă fior.

Și iarăși strunii voi povesti cântând
de Eufrat, de lună plină și de fragă,
dar cât îmi ești de dragă,
lumina o s-o las,
văzduhurile tale să culeagă
cu primăvara poienindu-și lutul.

Și iar mă-ntreb, ca omul prost, așa,
când te alinți cu nu și nu,
ce-ai face tu
cu toată veșnicia ta,
dacă-naintea ei nu ar fi fost
sărutul?

CÂNTECUL EUFRATULUI

Tags

,

PARC-SALCIE

Când se dezbracă luna
prin sălcii, Eufratul,
primul născut
și craiul peste ape,
înmărmurit
e numai brațe și oglindă,
minunea-n cântec s-o cuprindă.

Și-atunci
cum să nu-mi fii aproape?
Ce dulce-i somnul din cucută,
când veșnicia ta o-mbrățișez
cu-nfiripatul ceții din lăută,
precum sariu-ți, nourul porfirii,
încopciază,
în ochi de șarpe păzitor,
umărul alb
prin transparențele stihirii.

”Mai toarnă-mi vin, îmi zici.
Din lutul tău să-mi fii ulcior,
tu, căpătâi
din cruda luminândă a iubirii,
sorbirii
trupului șoptindu-i
povești de foc răcoritor,
vârtej de noapte
când numai un sărut a fost întâi.

Suntem atât de-aproape!
Ce dacă
vechea veșnicie mi se pierde,
au nu-i sărutul născător
de alta și mai nouă?”
În Eufrat se scaldă trupul lunii,
când sălciile cântă
prin borangicul verde.
Nibiru o pândește,
de vecuire cum își zvântă
undirile ce le-au atins lăstunii
spre basmul celuilalt tărâm
al celor două cuiburi
ascunse sub dantela de salcâm.

Cred că așa a fost la început
când s-a născut lumina
din ne-nseratul,
primordial sărut.
E de acord Regina?
Dar ea-i zâmbi cu înțeles:
”De ce nu-ntrebi,
mai bine, Eufratul?”

CULORILE TRISTEȚII…

Tags

,

HidetoshiKikuchi_zps81e689f3

Culorile tristeții mai multe sunt
c-ale luminii,
când te aștept pe unde-apun măslinii
și luna se strecoară
vulpește printre sălcii
să n-o presimtă steaua
când unda și-o sărută.

Culorile sunt grai de alăută,
vibrare
pe buruiană, sau pe crin.
Auzi tu soarele vibrând
a cântec nou sorbindu-se-n rubin?
Subțire-n fir ușure,
mireasmă de pădure
mai fină ca un vârf de spin,
spovada ce și-o uită trandafirii
și basmele în caer.
Știai când ne-ntâlnim,
văzduhul ce ți-i nevedit din somn și aer,
dă fiecărui nor
din purpura sfielilor de fată?
Tu ți-ai văzut vreodată
culorile iubirii?
Când brațul meu te-mbrățișează
lumina ta vibrează?
Culori de la-nceputul lumii…
Tot ce a fost la mii de ani-lumină
abia acum se naște –
culori pe care doar sărutul le cunoaște.

Suntem doar noi, Regină.
Vezi apele? Prin sălcii se sărută,
că stihul până-n stele te-nlumină
vibrându-ne pe-aceeași strună.
Să nu ai teamă de lăută
că de sărut la nimeni n-o să spună,
precum doar numai ție l-am cântat
de la văzduh și până la călcâi,
când am gustat
vibrarea cea dintâi
oprită în lumină,
purtându-te în brațe,
așa, ca Eufratul
cu-ntregu-i răsărit de lună plină.

O RÂMĂ-I MAI DE PREȚ…

lampa-decorativa-nufar-cu-fibre-optice-multicolore

O râmă-i mai de preț decât un zeu,
că știe că nu moare
de-și împrumută trupul
seminței
să îmbrace-o floare,
sau chiar un fir de iarbă.

Subțire cât un păr de leu,
e mai de preț decât un zeu,
că firul e lumină vie,
iar tot ce-i jerfă morții
e torsul de iubire.
E tâlcul greu Regină,
că fără ea
la ce folos vecia?

De ce te-ncrunți
la vorbele-mi ce vor să te dezmierde?
Să muști din nuca verde
ar face-o doar netotul,
dar de iubești, atunci un bob zăbavă,
aștepți până la poarta templului de lemn
ca să-ți deschidă pân’ la miez
lumina ce părea otravă,
când peste târg striga netotul
că moartea, și nu viața este totul.

Stihira mea, când te alint
cu vorba veșnicindu-și lutul,
parcă din limpezimi de ape
pe strune licăre fiorul
a nufăr roșu, sau de-argint,
la ce folos vecia, când ai zborul
de-a te-nălța atâta de aproape…
Deasupra veșniciei cu-n sărut!

Au nu-i iubirea
zidită ca să fie
floare de colț în sfeșnic?
Numai ce arde-nvie
prin moarte de lumină.

Sărută-mă, Regină,
până-mi vor arde humele și lutul!
De-mi va rămâne doar sărutul,
nu e destul izvodul
de-o nouă veșnicie?

POVESTEA SOARELUI

Tags

,

Fotografii-rasarit-Alexandra03

La ora de moarte spălată,
soarele
veni cu o nouă pețire,
mireasma tăiată
a fânului,
pe unde razele lunii dor.

Tot cerul izbucni în trandafiri,
ca evantaiul păunilor,
descoperind cu pana
nespusul neîndrăznit de fus.

Marea
i-a zis bătrânului:
”Iar ai căzut în minte de copil,
pierzându-ți toată ziua,
pe țărmul celuilalt apus
pentru Ninlil?
Au nu gândești,
că văzduhurilor ei,
nici preț de nasture nu ai?
Măcar un bumb turcoazei, peste umăr,
lumina să i-o-ncheie.

A Vânturilor Doamnă,
chiar dacă
cimotie și stirpe e de zei,
primăvăraticul april,
zvâcnește a femeie
ca flacăra
înaripaților lei.

Apoi
marea a tăcut.
Îi ducea soarelui
povara grea de trandafiri,
tot mai cerniți,
tot mai subțiri,
mai fini decât părerile de rău,
ca spinii din lăuta-mi
ce-și înfioară buchile pe lut,
despre lumina cea din început,
ce numai noaptea se arată,
curgând pe struna mea
către Nibiru tău.

LA ÎNCEPUT…

Tags

foto - poiematike
Foto: poiematike

”La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă…”
(M.Eminescu, Scrisoarea I )
La început
n-a fost nici începutul,
nici altceva din care să înceapă,
nici vânt, nici lut, nici apă,
nici colț să-și ispitească bobul,
nici zvâcnetul din pântec.

De o ființă cu cel Veșnic
era doar umbra
propriului Său cântec,
plutind peste genună.
Și cântecul a fost Lumină
spre izvodirea lumii.

Alături, neivit pe strună,
precum năluca legănată după duh
din dorul peste ape.
Țesând abisul cu spata de aproape,
El ți-a creat Regină
oceanele înaltului văzduh.

Ca pulbăr
țâșneau și mai departe
miriadele,
furtuni de flăcări ca soarele-n apus,
dar nu ți-a spus nimic
de înflorirea vieții peste moarte.

Privești la noi,
la tot ce e cu umbră pământeană,
iar frigul veșnic –
sub arcul din sprânceană,
dar când se face se seară,
la capăt de Nippur, într-o livadă,
suntem doar amândoi.

Lăuta-ncepe să străvadă
din cântecul de la-nceput de lumi,
strălimpezimi
prin care stelele ce-au ars
se nasc a doua oară
la frumusețea lor dintâi.

Ia-mă în brață
și-nvață
lăuta să-mi mângâi,
fără rețineri.

Fântâna ei cunoaște
inelul Lui de aur scăpărând pe undă,
taina profundă,
a unuia prin altul
cum să rămânem tineri.

Tu crezi că fără noimă,
Cel-Veșnic la-nceput,
luminile fântânii
atât de-adânc ascunsu-le-a în lut,
precum nespusu-n mângâierea mâinii?

”O, Sanherib, de-aseară,
doar numai gura ta a fost și fu.
La ce folos cum veșnicia începu,
când poți livada ei dintru-nceput
să o deschizi, tăcând cu un sărut?”

GÂNDUL MĂRUNT CÂND CERNU-L…

Tags

,

image-2011-03-4-8360815-46-lupta-singuratatea

Gândul mărunt când cernu-l,
ca fluierul lumina de otravă,
te-ntreb:
Fără fiorul sărat al lacrimei
ce gust poate avea eternul?

Slăvit e diamantul
ce soarelui mândria i-o ațâță,
dar fără umbră, ne-nfășat de pleavă,
e sterp
ca bob sculptat și fără de tărâță.

De-aceea zic, că vinu-i din durere,
asemenea ca pita din grâul plâns de moară,
ca brațul meu ce te-nconjoară,
tu, cântec nelumit de seară!

De-aceea zic, să se aducă vinul,
să-i bei tăria și rubinul
din pământeana mea ulcică.
Abia atunci eternul prinde gust,
când inima-ți urzică,
așa cum un luceafăr,
ghimp cu ghimp.

Să ni s-aducă vinul
și soarbe-mă de trecere și timp,
eternul tău grăindu-mi-l în brațe,
cum timpul înflorește
mereul lui altfel.

Să ni s-aducă vinul
și soarbe-mă
cum din tristețe umbra
și-o bea rubinul
până devine piatră de inel.

SANHERIB GELOS PE COLIER

Tags

, ,

DSC04859

Cum poate un luceafăr,
atât de mult să doară,
pe gâtul tău, cu-apus în colier?
Abia deschis,
cu aur în boboc,
din foc
își pârguie
măceașa crudă de rubin.
Luminile își scapăr
poveștile de spus în cer,
dar inimii se face seară,
când gâtul tău ți-l înconjoară
buzele reci de colier.

Cere slujbașilor să ne aducă vin,
că inimii se face seară.
Cum poate un luceafăr,
născut din răsăritul lui, dar înainte,
atât de mult să doară?
De ce-n cuvinte
tot mereu îmi cei
să-ți torn din sfântul vin,
când poți
din setea buzelor să-l bei,
așa cum bea lumina din rubin
și cântecul din ochii tăi,
mai limpezi decât steaua din fântână?

Știu că în templu
ți-au ridicat o piatră,
văzduhurilor lumii fiind zână.
Nu-s totul cântec și lăută ție,
de la măceașa de rubin
până-n turcoaza din tărie?
Tu, idol sfânt, cu piatra vie,
lasă-i pe ei să ți se-nchine,
înfărmăcați
până la poala ta de veșnicie
în templul din Nippur de pe colină
și-am să te fac peste pământ Regină,
iar mările ți-oi strânge-ntr-un safir
de perlă-albastră, în cercel sub lob,
o șoaptă jumătate cer.
În loc de colier,
văzduhurile tale
le voi culege bob cu bob
din miriadele ce scapăr,
din ape limpezite
din spuza de luceafăr,
nespusul întrupându-l
în buche și în număr.
Pe umăr, lunii răsărind,
sărutul meu am să ți-l dau
să-l porți ca pe-un ulcior
născut din lutu-mi reavăn, încă verde
și vom urca pe Eufrat în sus,
și-mbrățișărilor
prin codrii Araratului ne-om pierde.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 292 other followers