LA MARGINILE MĂRII

Tags

,

mare-cer-albastru

De fiecare dată
marea
se-alegea
cu un cer și mai tânăr,
din ochii tăi,
când te prindeam în brațe.

Era pe vremea
când soarele
își plăsmuia flăcările
și arșița
învăpăindu-și chitarele.

”Ar fi totuși timpul,
i-a zis soarelui,
din timp de netimp
să le răsară
luceafărul
ca spic peste seară.”

Cu fiecare-nvăluire
dezvăluia
chipul altui ecou
din nerostirea noastră.

Ne-a trebuit
o-ntreagă zi spre înțeles
că pentru noi fusese grăirea
despre cântecul nou
al buzelor.

La picioarele tale -
cântecul meu,
val după val, dor lângă dor,
sub luceafăr de spic,
peste seară,
către rostirea noastră!
Marea,
la margini de noi se făcea
din ce în ce mai albastră
până la ultimul nor.

A DOUA INVIERE

Tags

,

79-spice de grau

La noi în sat bătrânii mai vorbesc
de-a doua Înviere.
Uluitoare-i prima, vorba nu-i cunoaște
lumina toată spre-ai cuprinde zborul,
când cu făclii în noapte
se face înconjorul
prin taina ne-nțelesului de Paște.

Dar e frumoasă
și-nvierea-a doua -
aceeași pască, dar altcum aroma,
când peste moarte
pecete și-a pus Spicul,
nu-i nimeni să vorbească despre moarte,
ci despre Toma,
cum doar zugravu-a moșmolit tipicul.

După o noapte lungă-n priveghere,
ne-ntoarcem iar după amiază
cu ucenicii Lui în foișor…
Dar cum adica-a doua Înviere?
A înviat de două ori Hristos?
Zugravul tace până-a opta zi,
pe Toma cel necredincios
cu degetul în rană-a-l zugrăvi.

Ne place necredința și-am vrea așa să fie,
dar nu e,
punând penelul rana să I-o lipăie.
Imaginați-vă, ce om flămând
înloc din pâine să se-nfrupte,
rupându-o în două
ar încerca nepăsător precum un doftor
să o pipăie?

”Cât, Doamne, Te-am dorit!
Cuprinde-mă
și arde-mă de-i cu putință,
în învierea Ta ca să mă strâng,
să Te culeg.
Cu cât Te-mbrățișez mai mult,
mi-s brațele
tot mai setoase-n necredință.
Nu pot să cred, Te văd dar parcă-s orb,
nu-mi ești de-ajuns iubirii să Te sorb.
Nu cu un deget, ci-mbrățișarea plină!
Ai înviat și nu Te las fiindului părere.
Iubirea Ta o simt acum deplină!
Prin mine ești a doua Înviere -
hemoglobină cu hemoglobină!”

Zugravul n-a cetit
ce lui Ioan i s-a părut că nu ai spus,
când inima lui Toma – o singură suflare -
cu cea a lui Iisus
se contopise și slovă și dicteu.
Și ucenicul cel iubit
i-a răzuit lui Toma oftat amar și greu
și-atât a scris,
doar: ”Domnul meu
și Dumnezeul meu!”

Și evanghelia a-nchis.

CE-AMICUL PLATON NU ȘTIA

Tags

,

 

Image

Cred că iubirii noastre,

întregul ei arcuș,

din îndelunga mângâiere

a strunii

să-l rostească,

i-ar trebui mai multe trupuri,

și, de ce nu?,

chiar timpuri

ne-nveșnicite încă prin altoi.

 

Dimineața -

un trup de ape să alerg spre tine.

La amiază -

un trup de tei.

Din umbră și mireasma lui

să afli ce-ai dori,

numai pe vârf de șoaptă să-ți îngân.

În pragul serii,

tu, cu-obrazul tău

pe-obrazul meu,

din trupu-mi de vioară,

ecouri de prin început de lumi

vei destrăma din cântecul amar

al florilor

pelerinând agale

aleanului de rod.

Iar noaptea,

în loc de lampă vom aprinde-un Platon.

O, cum vor râde până-n miez de lacrimi,

și miez de flăcări și chiar miez  de noapte

prin trupurile noastre Ideile căzând,

ca îngerii căzând…

Setoase-or fi ca noi de patima sorbirii

din nepermisul șipot

al Luminii,

prin luturile noastre

ca îngerii căzând…

Ce Platon nu știa,

doar numai tu și eu,

că nu-n Idee,

ci-n lut de om îndrăgostit    

e drumul cel mai scurt spre Dumnezeu.

 

 

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 150 other followers