LA VAMA A DOUA, CU YOHO

Tags

, ,

litania-parintelui-arsenie-boca_b3e32db6762e8c

La vama a doua
agrăitu-ne-a-n grai omenesc
Înspăimântătorul.

”Ascultați deslușirile pietrei:
Dacă nu aș fi fost
râpilor voastre urcuș
nu v-aș vorbi despre Cale.
Părăsiți celelalte cărări
că numai morții cunosc meșteșugul
să-nmormânteze pre morți.

Din nou,
rostirii- înaltul de apă:
Fiți mării talazul,
și norului
fulg roditor de cer nou.
În toate e focul,
chiar bobul seminței de rouă
îl suie din soare în noi.
De ce fiii mei și-ai Luminii
vă-necați întru curgeri de lacrimi?

V-am dăscălit despre lut și țărână,
pământ din adâncuri de ape,
ce-n umbră de cântec
vorbesc de iubire prin nufăr și lotus.
Cum de-ați uitat Muntelui piscul
înjugându-vă ierbii?

De Munte v-am grăit
că-i aer Suflării,
vântul ce bate
unde vrea, că-i iubire.
De ce cădeți din Suflarea de Foc,
frunză cu frunză,
lăsând să vă sufle târziul
și ploaia
și noaptea
și glodul?
Cum de-ați uitat
de flacăra-Mi sacră
inimii voastre dând foc?
Fiți foc,
numai focul e martor Luminii.
Suflarea e foc, de-aceea Manitoo
pretutindeni coboară în flăcări
din munte spre om.
Pământul e foc.
Cum altfel ar putea să aprindă
crinul și cedrul de nuntă?

Fiți foc,
apa e foc,
cum Yoho e apa iubirii.
Cupa se-nalță până la Mire
numai când apa
se preschimba-n
focul nunții din vin.

LA JUDEȚUL LUI YOHO

Tags

,

maxresdefault

Nu judeca prea aspru.
Ne-ntindem doar atât
cât ne-am cuprinde moartea și-nceputul ei.
Tu ești Iubirea Pură.
Piatră pe piatră – Munte,
iar răsturnată-n piatră – Yoho!
Ești Mirele.
Solemn Ți se deschide Miezul Nopții,
cu miriadele de constelații
genunilor sorbindu-le genunea.
Când Tu iubești – eternitatea-i strâmtă,
iar infinitul – fiul tău mai mic.

Chiar dacă soarele
e tot ce-avem, această lampă afumată
și-aceste coji de noapte
fără de miezul Pâinii,
dar
nu ne judeca prea aspru.
Pe unda verde-a morții
îți odihnești deplinul,
răsfrânt în noi întocmai,
piatră în piatră,
lumină în Lumină
și chipul Tău,
răsfrânt pe ape ni-L întinzi,
până ce-n noi
asemănarea Ta ne strigă.

Pescari,
n-am prins nimic o noapte-ntreagă,
și moartea ne-a scăpat de-atâtea ori,
dar Tu ne-aștepți pe țărmul de nisip
cu pește fript
și faguri din chemare.

LACUL LUI YOHO

Tags

,

Emerald Lake and Canadian Rockies

Marie,
tu nu căutai
pe fiul celeilalte Marii,
ci pe Fiul cuvintelor Lui,
pe cel ce lui Petru
i-a grăit îndelung despre piatră.

Până-n dimineața zilei a treia,
limpezime cu limpezime,
lacul lui Yoho,
la picioarele lui
stătea în genunchi și plângea.

Verdele
a vrut să întrebe:
”Cât de înaltă e lumina Ta
de poate lespedea
să și-o răstoarne în piatră?”,
dar n-a cutezat
albastrului să-i devină ecou.
Tristețea de verde
e zămislirea tristeții de mamă,
sfidând albastrul mării
pe pragul lui așteptând…

Pe țărm de albastru
orice mamă
își așteaptă fiul pierdut
și mării-l cerșește
cu toate catargele-i rupte.
Numai pe tărâm de nisip
speranței
e-ngăduit să se roage…

Dar verdele din lacul lui Yoho
n-a îndrăznit nici albului,
nici roșului,
ci a rămas între două apusuri,
nefirescului verde,
în cuie de alb, în cuie de roșu…
Și-a amintit totuși că Yoho
i-a grăit îndelung despre piatră,
cum Yoho
e piatra răsturnată pe piatră,
nu inima de piatră,
cum o răsfrânge balta
cu spicul rupt al prieriei,
adusu-și-a aminte cum Yoho
cânta despre Mire și ușa de noapte.

Pe țărmul lacului Yoho
purtătoarele de miruri din brad
împodobesc candela lor
cu limpezimile pietrei, cântând
până ce muntele Yoho
e nuntă de alb în șoptire spre fulg,
strălimpezimi limpezind
când lacu-i devine
re-munte,oglindă, iubire
și spaima oprită în verde nuntirii…

Marie,
tu nu căutai
pe fiul celeilalte Marii,
ci pe Fiul cuvintelor Lui,
pre cel ce lui Petru
despre piatră-ndelung îi grăise…

Marie,
și eu am văzut Grădinarul
mergând pe lacul lui Yoho,
dar n-am îndrăznit să-l întreb,
nu cumva să ating
floarea-I de somn
ce-abia-și înflorise pe undă
nemistuitul lotus de flăcări
al celui mai alb dintre vulturi.

EPISTOLIA DE JOI A LUI YOHO

Tags

, ,

Yoho-sunset

Pentru voi
atât pentru cei din latura,
dar și pentru cei
de sub umbra norilor,
din zilele vechi vi s-a spus
că a fi
e de ajuns pentru cină
spaima înaltă când frângeți.

Din coasta voastră
am zămislit
porumbul cu mătasea gângurită-n scutec
și zisu-am vouă,
în zilele vechi
ale zimbrului alb:

”Iată , Fecioara
cu Pruncul în brațe,
vine spre voi!”
Fără de margini -
preeriilor, lumină mare
va fi numele vostru spre piatră.

Pentru voi,
atât pentru cei din latura,
cât și pentru cei
din umbra norilor,
în zilele vechi, din inima voastră,
pe vulturii mei i-am creat.
Inima voastră e mamă de vulturi,
inima voastră e cuibul,
rotund ca sânul
dătător de viață-al luminii,
inima voastră e Manito Ahbee -
tronul Suflării Înalte
al Marelui Spirit,
rotundul
care pretutindeni este
și le plinește pre toate.

Rotundul
în toate-i Suflare,
și-n toți slujitorii Suflării,
e limba de foc ce se pogoară din cer
spre ființarea voastră.

Bateți cu tobele
cum inima voastră știe să bată
Spăimântătorului Munte,
că-i vremea când pietrele strigă :
Yoho,
Yoho,
Yoho -
Spăimântătorul e dincolo de spaimă
suflarea Luminii!
Suflarea e-n piatră,
dar piatra nu suflă ca boul, sau capra,
Suflarea
e-n pământ, e în apă,
și apa e vie și suflă
ca-n gerul senin răsufletul vostru,
că-i Manito Ahbee.
Cerc dăruit.
Spre cerc
Cerc dăruind
ca spicul înflorindu-și porumbul
spre Spicul din cer -
Fecioara cu Pruncul în brațe,
că numele ei pentru voi
va fi Manito Ahbee.
Numai Iubirea Spăimântătorului
poate să fie
rotundului și mai rotundul
din neamul Spiralei,
din neamul Omega
scrisă cu slova de os a zimbrului alb.

Pentru joia voastră
atât a celor din latura,
dar și de sub umbra norilor
adevăr din adevăr vă spun -
a iubi e de ajuns pentru Cină
când pâinea rotundul și-l frânge.
Cerc dăruit
spre-a fi cerc.
Spre Cerc dăruind
întreaga suflare Suflării.

SPRE LACUL MORȚILOR URCÂND

Tags

, , ,

6913929437_837f304a68_z

Ca-n templu,
urcușul se face
cu fruntea plecată.
Scara -
rădăcinile-n blestem răsucite,
fără de pene,
fără de solzi,
refus le dă și cerul și pământul,
dar ca în templul lui Wapta,
urcarea pe ele se face cu fruntea plecată.

Cerbul,
spre ultima vamă se-oprește
hotarul să-i bea.
Apoi cărarea,
după brazi tot mai mici
(oare de ce căruța mortului
e-mpodobită cu patru din ei?)
miroase a iarbă uscată.

Numai cei care coboară
au fruntea ridicată
ca tristețile apei ajunse ghețar.
Hainele lor
au mirosul de ger
ca al perdelelor de Crăciun.
Spre întrebare fruntea ridici:
”Mai e mult până sus?”
Dar ce înțelegem prin sus?
Cum să fie lacul
spre vârful de munte?
Cei care coboară
zâmbesc.
Nu poate să fie în vârf
că nimănui acolo nu-i este-ngăduit,
dar pentru ca Lacul Morții să-l vezi
va trebui să urci coborârii.
Nu-nțelegi.
Pleci capul din nou
și urci.
Lacul Morții se vede numai urcând.
Ai ajuns la poarta lui Wapta
deschisă printre brazi
( oare de ce pe casa mirelui
cei de acasă
rezemau doi brazi uriași?)
Jos de tot,
răpitor prin turcoaz -
Lacul Morților
spaimei deschide limpezimile verzi.
Degeaba pe ghid îl întrebi:
”De ce acest nume?”
”Great danger above, great danger above!”
și cu degetul tremurând îți arată
spre vârful Muntelui Yoho.

Ai rămas numai tu cu apusul.
În apele verzi de blândă turcoază
Neurcatul de dincolo de moarte
oglinda și-o face tăcere și nuntă.
Ce alb este gerul
și cât de albastru poate fi albul
și cât de alb poate și roșul.

Se-ntoarce ghidul
și-mi arată tăblița cu focuri tăiate
și orarul ‘nainte de miezul de noapte.
(Oare de ce sub numele lui Yoho
pe tăbliță focul cruciș e tăiat?)

În spatele nostru, verdele apei
chiar sângele soarelui roșu
îl face mai verde.
Acum ne coborâm pe unde fusesem urcuș,
tristețea
de-a fi numai om -
e și nord e și sud
e și jos e și sus,
dar lui Yoho nu-i spunem nimic,
că fără haină de nuntă
cum am putea să rămânem la Cina?

Și coborâm pe același urcuș,
dar cu fruntea la fel aplecată…

ATHABASCA

Tags

o-ALBERTA-TEXAS-OF-THE-NORTH-facebook

…iar celui de-al patrulea vultur,
Yoho,
despre piatră vorbindu-i
întru grai aleasa grăire i-a dat:

”Du-te și spune-le
tuturor celor trecuți
pe sub umbra aripilor tale,
pre limba trandafirului sălbatic
grăirea aleasă grăiește-le lor…
Întoarce-i Nemistuitului Foc
al pietrei pe piatră șezând,
rugul înalt ce-a-nflorit,
în Țara a Șaptea,
petala de vin
cu cele opt colțuri de stea
zâmbind printre coarnele zimbrului alb
din stema Fecioarei.

Iată, mustul mâniei Mele mă-nțeapă,
că inima voastră-i
catâr îndărătnic
lovind cu copita Stăpânul.
Cum de-ați uitat
de mâinile Mele de piatră
ce apa vieții v-am dat să Mi-o beți?
Cum de-ați făcut
din sânul de piatră-al fecioarei
târfa de colț și de noapte
buzele-i sfinte spurcând?
De unde-nvățarăți
lumina s-o-ntoarceți pe dos,
că piatra se-aruncă în om vinovat
și cel preacurat prin piatră să moară?
De unde – inima voastră,
pre limba năpârcii, o numiți că-i de piatră?
Au nu știți că piatra se bea
din potirul lutului vostru,
că-i sângele Meu
ce lutului dă și cer și aripă?
Spune-le, vulture alb,
că sufletul roșu al pietrei
e sângele Meu!
Au nu ați văzut cum pustia
e mai înaltă acum
sălbaticului crin zburător
cu arcuirea de grâu?
Adevăr zic vouă din nou,
sângele Meu
e băutură din piatra cea nouă
și pe această piatră
temelie de vultur voi pune,
cum numai iubirea
ascunsul fântânii-n văpăi
dezleagă din piatră tăria.
Iubirea – cerbul,
flămândul mistuitor de jar,
e mereu așteptare
al omului din apă născut.
Toiagul lui nu e cârjă,
ci sceptrul de mire
când apelor,
fecioarelor din piatră le strigă:
”Ridicați porțile voastre,
mireasa izvorului alb să o-ntâmpin.
Coborâți puntea voastră
pe piatra răsturnată.
E dansul de moarte pre moarte,
al pietrei acumul luminii-i rostit.

Grăiește, vulture alb,
casă de piatră – inima voastră!
Și iarăși, cupa de lut
va fi pentru vinul sângelui Meu,
pentru că numai lutul
e piatra ce știe fiecare floare pe nume,
și din lut
coapse de piatră am plăsmuit iubirii,
focului ce răcorind înflorește
miezul de noapte al pietrei.

Îți vor spune
că și pulberea-i fiică de piatră,
că și nisipul e tot din piatră…
Tu lasă cerului conocăria mării,
poruncă dă-i mării înșoptirii de nuntă,
singur albastrul e-al meu
ce-l port iubirii lor spre potir”

***

”Nimeni nu a văzut
suflet de piatră murind”,
doar atât a grăit spre grăire
vulturul alb către oameni,
apoi dăruindu-le aripile lui
a-ngenuncheat de trei ori
pe locul numit Athabasca,
de trei ori
a căzut în genunchi
la locul numit Athabasca
unde piatra roasă-n genunchi
până astăzi se vede
pe cele trei izvoare-ale lumii,
fiecare spunând spre ocean diferit
că iubirea
niciodată nu a văzut vreo piatră murind.

UMBRA DE FULG A FLĂCĂRII

Tags

, ,

fulg 3

Până-și coboară suișul spre Tine,
fulgul trece prin apa Duhului Sfânt.
Ochiul întreabă:
”Yoho,
singurul purtător de coroană
al luminătorilor,
cine te-a nins fără nor?”
Dar ce poate cunoaște ochiul,
când lacrimii
numai inima îi face loc să se strecoare
printre suspinul de jos
și ecoul amar de luceafăr?
Suind coborâșul spre Tine,
lacrima trece
prin apa Duhului Sfânt.
Întreabă auzul:
”Yoho, ce formă
au cuvintele Tale -
scrisul de vânt,
din cer ca de ape înalte curgând?
Ce poți să ne spui
de cascada de foc rusalin
peste soare vuindu-și talazul?”
Dar ce poate cunoaște
auzul,
jumătate Sinai până-n ghiocul de nor?
Inima lui Yoho
numai îndrăgostiții pot s-o audă,
că nu e din carne de om ca să bată,
ci din tăcerea seminței
când buzele lor înfloresc
lutul ce doare de cer.
Yoho, Tatăl nostru și-al tainei,
numai vedeniei prinsu-i-ai cheag
cum Fiul Omului,
după taborica lege de munți,
poate fi Dumnezeu.
Ca într-un cuib, odor nelumesc,
ții încă talpa-I de om,
din ce în ce mai transparent devenind
cu abisul vecin – coroana albului Tău,
de nor negrăită a nins,
când fulgul trecând prin apele Duhului Sfânt
s-a oprit pe-obrazul Fecioarei
șovăind…
Numai Tu,
dincolo de apele Duhului Sfânt,
ai știut să-i oprești șovăirea spre lacrimi,
împodobind
icoana Fecioarei
cu umbră de foc și fulg rusalin.

DRUMUL LUI YOHO

Tags

,

Rocky-Mountains-9-480x360-4 patru

Drumul niciodată nu moare
pentru că moartea este sfârșitului prag.
Oare cel Nenăscut
prin naștere ar putea să sfârșească?

Drumul niciodată nu-ncepe.
El numai se naște.
Măsura vederii
cum ar putea să fie mai ‘naltă
decât rotundul de cerc?

Și totuși,
adevăr rostesc pentru voi,
grăitu-ne-a Yoho,
(culegătorul de drumuri
nuntite în propriul lui Drum),
fără iubire
căile voastre nu vor ajunge la Mine,
pentru că numai Eu
sunt drumurilor Cale,
iar cercului, oricât de perfect,
de nu i-aș fi ochi,
în triunghiul brațelor Mele,
cum s-ar deschide spiralei?

De ce mă-ntrebați despre ea,
de n-ați străbătut
pustia de trandafir sălbatic?
Cercul -
ne-nceput, nesfârșit,
infinitul rotund ca iubirea lui Yoho
când Mire își zboară miezul de noapte
spre constelația Fecioarei în alb!

Ceeace iubire numiți
nici lămpii nu-i de ajuns ca lumină
șchiopătând afumat pe-o biată feștilă.

Fiți Yoho,
cum numai mireasa poate să fie iubire,
floare de piatră oprită în flăcări,
fără cenușă
trupul ei alb soarelui dând răsărit
și miezului de noapte
vâlvătăi.

Eu sunt Calea,
culegătorul drumurilor voastre.
Fiți Yoho -
piatra de foc cu străvezimi de fântâni.
Iată
apele sângelui vostru
s-au transformat deja
în vinul de flăcări al nunții.
Acum sunteți o singură cupă,
și-acesta este sângele Meu
care prin voi se varsă
din drumuri de apă
spre marele Drum al lui Yoho.

APOCRIFA DE PIN A LUI YOHO

Tags

, ,

10580264_945315772160850_4250668057996293384_n

Deasupra genunii,
brațul Tău de piatră întins
ține în palmă un pin.

De unde-ai luat
pământul lumesc,
Tu care ești numai piatră,
că dincolo de norii
de la poalele Tale
nici măcar gândul pămânesc
n-a cunoscut scuturatul pe tălpi
de țărână și colb?

Spune, Yoho,
ce vrei să ne spui prin mâna întinsă
deasupra genunii
cu pinul în palmă?
Oare-mbrățișarea puiului de vânt ,
merinde cântării, i-o fi de-ajuns?
Sau umbra corbului alb -
pierdută prin râpi și prăpăstii?

Poate că seara
îl inviți la masă cu Tine.
Ca unui prunc,
moi degetu-n singurătățile Tale
și-i dai ca să sugă
din vinul sângelui Tău.
E și un apoi
după cina voastră de taină.
Îl muți din nou
în mâna Ta dreaptă,
deasupra genunii să doarmă.

Chiar și vulturii roșii,
cu umbră de zbor, îl hrănesc pe furiș,
dar săracul cum ar putea să răspundă,
că până și cuibul
la fel e din humă zidit
spre pământească vorbă.

Soho,
ai Tu nevoie de rădăcini,
de-amarul aminte al lor
să-Ți prohodească în pumnul deschis,
Tu,
care în palmele Tale,
pe om l-ai zidit din tristeți?
Sau, cine știe,
din clisa țărânii de-atunci
a plămădirii de chip
Ți-a mai rămas neșters
puțin din lutul roșu
al inimii de om,
destul rădăcinii de pin,
formă de cui în palmele Tale,
litera
de care se agață, Nenumitule,
lumina numelui Tău
deasupra genunii din om,
bucoavna,
din tetragrama de flăcări,
pe care numai vulturii roșii
din cuibul de inimă și soare
mai știu să Ți-o zboare.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 233 other followers