DRUMUL SOARELUI

img_0337

Grăind cu umbra și cu frunza mea,
l-am auzit pe Petru:
”Eu m-am născut
în brațele mării și-ale morții.
Deopotrivă le cunosc
toate ascunzișurile casei lor
și mai ales cotlonul geloziei –
să fie doar al lor
afierosit, tot trupul tău.

Dar în noaptea-afundării,
cu aceeași chemare, demulta spre soare,
m-ai strigat deasupra tuturor
talazurilor,
numele meu prin  vâltori ridicându-l:
”Chefa, vino la Mine!’

Știam
că marea nu poate fi mai înaltă
decât dragostea mea,
iar morții-i cunoșteam
cârligu-ntors și mreaja.
Numai un val a fost,
ce Te-a răpit privirii,
doar pentru-o așchie de clipă,
dar mai prăpăstioasă
decât tremurătoarele râpi
ale fricii:
Dar dacă nu mă iubești
cu-aceleași flăcări cu care eu Te cânt?
Dar dacă moartea, dar dacă marea…?

Amândouă
se agățaseră de mine
și cum trăgeau să mă rupă-n bucăți!

Dar mâinile Tale  întinse-au rămas
spre-mbrățișare și dor,
deasupra morții,
deasupra mării,
deasupra de bezne strigai:
”Cheeeeeeeeeefa, vino la Mine!”

…și totuși, pe Drumul de Soare,
un singur val a fost de-ajuns, odată,
să-i dea inimii, ce-ai prins-o de mână,
gustul amar
din lacrima sărată.

Advertisements

La cumpana inimii

img_0323

Cumpăna fântânii –
cântarul câmpiei!

Semnul din orizont
nu cumva o fi Omul?
(Așa se numește tot timpul
Cel dat răstignirii.)
Dar dacă
acel care vine spre,
sau pleacă din mine,
o fi Pilat din Pont?

Omul întotdeauna se naște
din apa așteptării…

***
Ascunde căile mâinii!
Până la sânge
pumnul să le strângă!
Voi fi strugur,
Luiși oglindă în dreapta?
Sau în partea stângă
mie însumi tâlhar?

Cumpănirea fântânii –
cu amândouă brațele calme,
cântar!

Cel care vine spre noi
inima cui o poartă în palme,
la frângerea pâinii?

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

LEGANUS

Curge
cântecul
mamei
ca printre cetini
apele lunii.

Culcat în leagăn,
pruncul a-nchis
pleoapele.

Lăstunii,
din mugurii casei,
înfloresc,
de sub aripa mamei,
chihlimbarul de cioc

În odaie,
cu vrâstă de aur în straie,
mireasma de pâine
spre opt împletită
adoarme și ea
sub clopoțelul de foc.

Mama și Maica îngaimă
încă o șoaptă
din străvezimile  subțiri
ale luminii.

Pruncul de sus
îi face din mână celui de jos.
Oare ce i-o fi spus,
Fiul de Domn
îmbrăcat în colind?
Pruncul din leagăn
îi zâmbește prin somn,
gângurind…

După ultimul înger
mânecându-și tiptilul
adoarme și mama,
iar sus,
obraz lângă obraz,
Maica Domnului
și Copilul…

Acatist sub creanga de pin

img_9909

La ce mi-ar mai folosi
numele
când nimeni prin el nu mă strigă?

Pinule,
nu vrei o tristețe în plus?
Singurătăților rigă
căror din ele m-ai spus?
Ecoul,
trecut de zănoagă,
ar vrea să se-ntoarcă
precum steaua
ce-și bea din fântână
amarul, de parcă
blestemul de aur
și-ar dori prin sărut să-și culeagă.

Zburătoarea
cu aripi albastre
îți bate de-aseară în lemn.
Ce fel de morse îți scrie,
mărunte
în semn,
cu numele meu pentru punte,
cea albă, tăcândă, din scânduri?
Pentru ce,
în noaptea fără de untdelemn,
te îngânduri?

Ia numele meu, cât mai este.
De poveste,
iar te-ndoiești că a fost?
Scrie-l pe albul răscrucii –
odihnă
cărărilor
ce prin el s-au tot dus!

Tu, care porți
lacrima lui Dumnezeu,
spune părintelui vânt
să mă înșoapte prin cetini,
pe unde doar pinul
își curge aminul…

Și urcă,
frate de sânge, și umbră,
și plâns de vioară,
în genunchi, peste piatră,
fă-te cărare singurătăților,
dar urcă mereu,
du-o
mai dincolo de sus,
pe unde lumina
în inima ei se scoboară.

Oare cântecul meu
ar putea să-ți fie povară
c-o simplă tristețe în plus?

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

CA OCHII TAI

img_9934

Câteodată,

precum ochii tăi,

inima se limpezește,

că poți vedea dincolo de gând,

până în Dumnezeu.

Peste gardul de școală al Lui

se aud

clopoțeii râzând…

Alteori,

ca o negură din neunde

se face-nserare

deasupra inimii mele,

ca printre coarne de cerb

violetul pietrelor rare.

Atunci,

ochii tăi, aproape plângând,

îmi repetă, mereu și mereu,

să nu uit intraductibilul verb

din limba clopotului mare.

Ochii tăi, mai frumoși ca oricând…

Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario

Cuvant la plecarea cuvintelor

img_9936

…și-n barca lor
suindu-se
le-a cuvântat zicând:
Să nu râvnești
desăvârșirea pietrei de cristal
și nici
trufașul ei avut de giuvaier.
Neprețuita
cândva fusese duhul
luminii ce-a căzut,
dar Eu zic vouă:
Măsură fie-ți apa!
O vei găsi și-n sânge,
și-n lacrimă,
și chiar și-n rătăcirea ta de nor;
iar când iubiți,
aminte luați din nou
la-nțelepciunii ei,
ce cum șoapta nunții
pe buze știe s-o oprească
ca buzelor să deie
tăceri schimbate-n vin.

Aniversarea poetului

Cadouri rare,
neprețuite îndoieli,
și-altfel de nestemate.

Pe catifea,
bând
ațipitul lor,
fum lung,
din narghilea,
spre nefiresc –
aleanul!

Din codri se-auzi
boncăluindul corn,
prelung…

”Închideți uși, ferestre,
și, zăvorâți, să închinăm,
în disperare, tinereții!
Beți!”

Așa strigase negrul vornic,
cel mai poznaș,
ce-a legiut sub ornic
chervanele din Trapezunt
și clanul.

”Nu auziți?
Pe-afară trece anul,
cu colți de aur, primul din mistreți,
ce singur a scăpat din țarcul
Măriei Sale Regelui Doinaș!”

…și toți priveam
năuci,
până la unul,
cum sfidător ne întorcea Nebunul,
neprețuitele oglinzi și îndoieli.

 

Dumitru Ichim

img_9910