SCARA LUI IACOB

”Aruncă-n foc și rigla și echerul,

răstit se oțărî către Esau,

și toate turmele îți dau,

dar lasă-mi fără îndreptare scara

ce mă unea cu cerul,

așa cum visul o văzu – spirală.

Hulpav,

mânâncă tot ce-a mai rămas în oală,

nu-ți vreau nici dreptul de întâi născut

să-l pui la rămășag,

nici tolba ta cu aur și harțag,

ci lasă-mi ce-am visat cu împrumut.

Spirală –

vârtej al minții –

tu infinit  ce-nșeli chiar propriu-ți cerc,

de câte ori cu îngerii încerc

aceleași trepte ale scării

să mă deschid în chip asemănării,

dar cercul scapă cercului în cerc

mereu

în loc de plus mă scad din Dumnezeu,

și-n loc de lipsă,

lumina treptelor de scară,

cu timpul în eclipsă,

m-adapă  din lumina cea fără de seară.”

M-ați îndreptat destul și tu Esau și Euclid

să meșteresc inel pe nicovală,

dar numai Tu ești scară și spirală.

De Te-am cuprins – genunea o deschid,

și totuși tare-s singur la poarta lui Bethel,

de parcă-s vulturul rotindu-se pe cer

pe scara Ta cu îngeri, zbor declinat de-a cercul,

fără compas, fără de riglă, și fără de echer.