”De-ndrăgostit se zice că mințile și-ar pierde.
La ce folos ți-e mintea, când inima-i nebună,
Ca-n toiul iernii chedrii Libanului în verde?
Ce sfat să-ți deie colbul, când sângele-i furtună?
Lasă-i pe proști să creadă-n a vrăjilor rodire,
Doar dragostea cunoaște că inima nu minte.
Lumina-ntinerește de gustă din Iubire!
Când bei cu brațul cerul, cine-ar mai bea cuvinte?
Nu-i pentru vultur hamul, tăriei sfinte-i zborul,
Nici nu destrami petalei țesutul clorofilei!”
Așa, străinul Iacov și-a pus pe piatră dorul
Și adormi cu gândul în brațele Rahilei.
A fost, sau n-a fost visul având sărut în sfeșnic?
Dar îngeri văd pe scară făcând loc Celui-Veșnic.