Străfundul lumii
și-nceputul străfundului…
Numai copiii
și cocorii cerului
au cunoscut tărâmul
împărăției prundului.

Pe acolo
nu era durere,
nici întristare,
nici suspinului poartă,
ci liman cu verdeață.

Împărăția prundului
era numai a noastră
a copiilor,
pietrelor,câinilor vagabonzi
și-a îngerilor
cu câteva coșuri pe față.

Eram îmbrăcați
cu haine de lună purtate cândva,
cu toții la fel –
copii,
pietre,
sălcii,
îngeri,
broaște
și iarăși sălcii,
rădăcini citite pe dos,
păsări cu pene de scai,
răchita frântă de dor
cu racii zvârliți pe sub apă,
conuri de brad trimise de munte
și din loc în loc cocostârci.
Cu toții eram desculți,
fără sandale
și fără de cisme
pentru că-n împărăția prundului
nici soarele nu intra încălțat
că sfânt era locul
spre începutul mereu ne-nceput
al străfundului…

Cu noi era și cerșetorul de rouă.
Nu avea încă semnul de cuie în palmă,
ci o traistă ca lumânărica țesută,
plină
cu soare
și toate bunătățile pământului,
care gustau tot a soare pe-atunci…
Cerșetorul –
întotdeauna cu fața de lumină,
iar glasul unduindu-i vântului
întreaga primăvară.
Îi miroseau mâinile
ca pâinea când o înmoi în vin,
și lâna din bundiță
ca livada
în care se ruga sub măslin.

Dar într-o seară,
după ce a dat de mâncare
puilor din cuibul păsării albastre,
Fetița cu Chibrituri
a dispărut din hotarele
împărăției noastre,
din străfundul lumii
și început al străfundului…

Păsările care-o aleseseră
împărăteasa prundului
au stat până noaptea târziu
pe sârmele de telegraf,
și-n cele din urmă
au pornit după ea
drum fără ape,
drum fără praf,
pe unde n-o ajuns nici norul.

Cerșetorul
seninurilor calme,
cu aurul oprit în icoane,
și-a pus pălăria în față,
ca oamenii să nu vadă
că-n palme
are semn de piroane,
încă mai strigă
după Fetița cu Chibrituri
cu floarea și tina
pe-adevăratul ei nume ce l-a purtat
numai o singură dată
lumina
prin împărăția pierdută
a prundului nostru.