Cu mine tot mereu mă iau la sfadă,
Ca lemnul sâsâind ce-l toci c-un clește.
De-am dat stihiei setea mea nomadă,
De ce c-un hoit bătrân mă pedepsește?
Port altuia tăgârța-i de ciolane,
Sisif – nu piatra, ci străinu-i sine!
E-un joc de etichete pe borcane,
Eu-s fără eu și mine fără mine.
Tatoo-ul scris pe timp îmi pune bir pe
Ce nu am fost și nici voi fi vreodată.
Complice Te-ai făcut cu-această stirpe
Ce-n trup străin m-a prins și-s tras pe roată?
Răsare Glas pe unde-am fost pârloagă:
– Să luăm aminte, graurul se roagă!
Fiecare vers din poemele dumneavoastră este un tablou într-o expoziție de maestru. Un critic de artă ar scrie despre originalitatea nuanțelor, desăvârșirea formelor, inteligența întretăierii liniilor, tușa modest-șugubeață din autoportret. Eu, fericită c-am găsit ușa deschisă, „mă uit” și exclam: cât de frumos!
M-ați covârșit…Sărut mâna, doamna Ronescu!:)
Pe masura ce ,,hoitul” se trece (care ,,hoit” e templu al Duhului), spiritul intinereste… o fi si aici vorba de un soi de echilibru… nu stiu… dar acest psalm este dintre acele poezii aducatoare de ,,roua”
Da, Anca! Un soi de echilibru, ce-ar face dacă n-ar ajunge în mintea copiilor? 🙂
E minunata mintea copiilor, cu conditia sa nu ne intoarcem cu totul in ea! Un ,,pericol” care nu va paste! :))))
Great picture!
Yes, indeed, great picture! I like it myself!