Credința mută munții cu litera psaltirii,
Speranța-i bună-n toate, ca sarea în merindă,
Dar munți de sare-n boaba din lacrima iubirii,
Ți-au înălțat Taborul, făcând din om oglindă.

Adâncu-ntotdeauna dă vârfului povețe,
Strălimpedele apei, văz nou aduce-n geană,
Că-ndrăgostitul vede a raiului frumsețe,
În spicul ce se-nclină spre-a strugurelui rană.

Nu poți să crezi credinței și nici să speri nădejde,
Vechi haine-s amândouă, ce bietul suflet poartă,
Dar dragostea, ca ghindă, nu te-o trăda spre vrej de
Cucernică-ncruntare, precum ”natura moartă”.

E Cina nunții sacre, luminii fiți altare,
Că Dumnezeu nevoie de acrituri nu are!