Ca să-mi purceadă rândul, semn pun ca spaniolii,
Spre-a ști că întrebarea de două ori te strigă.
Tot ce-nverzise taina, scăpă de sub verigă.
Ce violet – bemolul, îndurerând magnolii!

– Și de-o să afle apa? – Ei, și! Las-o să știe,
Că lacrima i-e rudă, înnegurând departe,
Pe unde curcubeul se bea sfios din moarte,
Spre-a ninge-apoi diezul pe cetina-mi târzie.

Iubirea nu-i speranței și nici credinței roaba.
Ce-i veșnic totdeauna a râs de tot ce timp e.
Cum și-ar purta coroana, din scris de spin și ghimpe?
Crezi roua, plânsul nopții, că-i ochiului degeaba?

Nici colbul din nădejde, nici praful din credință,
Polenul de cenușă dă focului ființă!