Dintre-aretii, doar una-i vârtoasă-nțelepciunii,
Ca-n toamnă, dorul apei ce-i nevedit Iubirii!
Când am rămas cu spinii, ce limbă trandafirii
Mai pot să-mi tălmăcească adâncurile strunii?

În palma-Ți, lutu-mi – cântec, iar nu parșiv, cristalul!
Mi-ai tors subțire fumul înființării-n iță,
În sâmbur scriind firul și alfa-i din peniță,
Cum să te-ascundă zidul, când Dragostei ești voalul?

– Ce nume să dau nopții? mă-ntreabă borangicul,
Părelnic de subțire, ca plâns din alăute.
Un nume ca al mării, ce-a vrut să Te sărute?
Doar numai huma-l știe, când i se roagă spicul.

– Nu tulburați cu vorba, nici chiar cu colbul brumii:
Doi tineri se sărută ca la-nceputul lumii!