Privighetoarea noaptea geloasă nu-i pe gâște,
Când caută ascunsul, la pragul Tău prin stele,
Că briciul nu se-ascute cum faci cu-o toporâște
Ci-l mângâi pe obrazul din cea mai fină piele.
Nu buzduganul, șoapta a dărâmat imperii.
Nu e învinsă piatra de trăznet, stropul apei
Cu-ncetul o subjugă, cum toarce firea cerii
Femeia cu fiorul abia-nserat al pleoapei.
Cu focul de cărbune e rudă diamantul,
Ce-asemeni se aprinde când dorul Tău m-atinge.
Te vreau nu ca sihastru, ci pătimaș c-amantul.
Nu ai spre împrumuturi un iad ce nu se stinge?
Ca lupul să Te urlu până la stins de lună,
Când vom fi deltă mării, vioară Tu, eu strună.
dumitruichim 
Un sonet perfect ca formă, sublim prin conținut!
„Privighetoarea noaptea geloasă nu-i pe gâște
…………………………………………………
Nu buzduganul, șoapta a dărâmat imperii” – sunt preferatele mele, deși le-am „smuls” cu greu dintre celelalte, la fel de minunate! : )
Mulțumesc mult, doamna Ronescu!
Încântat de vizită și de comentarii. Mulțumesc, doamna Ronescu!:)
“Nu ai spre împrumuturi un iad ce nu se stinge?”,,,,,,,,,,,,,,
virgulele s-au vrut punct… dar tastatura e veche (si ochii mei la fel)… :))))
Eu prefer punctele să devină virgule,,,,,,,,,,,,,,
O selecție pe care aș fi făcut-o și eu :))))
Am mai multe…
Tastatura e veche? E ca vinul, Anca…the older, the better:)
atunci si ochii mei… :))))
atunci și ochii tăi…:)))
Extraordinar sonet! Inspirație la infinit! Cu toată admirația, Maria Botnaru, Basarabia
Te vreau nu ca sihastru, ci pătimaș c-amantul.
Nu ai spre împrumuturi un iad ce nu se stinge?
Ca lupul să Te urlu până la stins de lună,
Când vom fi deltă mării, vioară Tu, eu strună.
…cred că nu s-a scris mai frumos…