Sursa foto: Pinterest, CopuDesign
De-ajuns îi era roșul,de ce i-ai dat și spinul?
Nu-i lacrima povară cât ochiul poate duce?
Ca țipătul luminii ce a-njunghiat rubinul
Te-aud pe muchea-mi strâmbă lucind încă-o răscruce.
Din nou mușcă-ntrebarea. Beteagă-i şi hapsână!
Ce-o fi frumosu-n sine de poate-atât să doară?
Să-și amintească spinul cum a trecut prin mână
Ca inima-mi s-o frângă ca pâinea-a doua oară?
Nu i-a gândit petala nici acul, nici andreaua.
Din cele zece gânduri, jumate-au fost nebune.
Stând în genunchi pe iazu-mi, cui i se roagă steaua?
Cum nu-mi rodește vatra pâinea dospind minune?
Grăia un om cucernic: ”Știu că nu știu nimica!”
– Mai strigă-mi mers pe ape! Eu știu că știu – da’i frica!