Tristeților mele
le-am spus că a fost doar un vis,
dar eu am văzut, dincolo de ele,
ce numai pădurilor de măslin
le-a fost îngăduit să vadă –
cerbul alb.

Alb era
ca suspinul de crin
suflat a crud de zăpadă.
Coroana coarnelor lui
era și mai albă
decât lemnul răstignirii
din sânger.

Cât l-aș fi vrut
să fi fost doar făptură de înger,
vedenie,
penumbră de spaimă și frig,
ca Petru să strig:
încotro?

Dar cerbul alb
ajunsese în vârful de munte
din nou,
iar pădurile
prin mine-și despleteau
încă-un quo, încă-un quo, încă-un quo…