Tags

,

langrish-running-l2

La ferestrele clasei a șaptea,
cerul ascuns după cer
se prefăcea a ninge prin somn,
că toți copacii livezii,
până la porțile de fier,
deveneau păduri de mesteceni
adânci ca iubirea și noaptea.

Oare de ce fetele
șușotind între ele
într-un colț
unde munții pe hărți se cojeau cafeniu,
întorceau capul mereu înspre mine,
iar când fata aceea,
chiar fata aceea,
se lumina ca născutul de soare,
oare
de ce chicoteau și mai tare?
Nici acuma nu știu.

…patru cai înhămasem la sania mea,
prin mesteceni sclipeau clopoței:
Uite-o stea, uite-o stea, uite-o stea…
Ghemuită în brațele mele
și-n lumina ochilor mei
era fata aceea,
chiar fata aceea,
ce spre mine-a zâmbit în vremea aceea.

Ay, ya, ya, ya –
cetină albă și verde de pin!
Prin mesteceni zburau clopoței,
mă gândeam:
Oare ce-ar fi să beau
doar puțin,
din cântecul roșu de vin
de pe buzele ei?
Chiar așa mă gândeam…

Puțin peste vis ar fi fost ,
peste zare – hotarul
ce doar cerbii din basm l-au trecut,
dacă tocmai la mijloc
spre primul sărut,
n-ar fi-nceput să latre de zor
limba de fier a intrare
când visele fug, ningând fiecare
în băncile lor.
Chiar pe băncile lor…

Advertisements