Ia pană diace,
cerneli bogoslove,
și scrie-mi hrisovul
cu negru în slove.

Că-i ceasul de praznic,
cu danțul alegru,
când Laur așteaptă
în straiul lui negru.

Castelul aprinde
apusu-n ivoriu,
pe piscul de piatră
ca-n luminătoriu.

În turnul de fildeș
e masa întinsă.
Făclii stau de vorbă
pe-ntinderea ninsă.

Cleștare și-arginturi
luminii joc firul,
dar focul înghimpă,
tăce-l-ar clondirul.

Prin cuine proțapul,
doar chiot întrecu-l,
întregi boii rumeni,
vițeii, berbecul

îi plouă cu vinul
din șuierul vranei,
că-odată-i ospățul
de nuntă-al Izvanei.

Pe tron riga Laur
lucindu-i coroana
așteaptă să intre
prin dor farmazoana.

Curteni, blogodornici…
Prințesele lumii
dantela și-o cântă
din șoaptele spumii.

Dar unde-s cobzarii
să-aprindă stihia?
În fața lui Laur
se-nclină solia:

”Măria ta, Doamne…”
Ceva se învoalbă,
că varsă trei picuri
din cupa lui dalbă.

De ce buhă bogza
cobindu-și străinul?
Pe jar lăutarul
tăcând toarnă vinul.

În turnul de fildeș
din abur se-ntrupă
Reginei Izvana
suschirul din cupă,

rubinu-n trei boabe
pe fildeșul clapei
ca buzele-i roșii
din foc peste ape.

Diace, nu-nchide
pisania-n aur,
cât încă regina
e-n floare a Laur.