…iar în clasa ultimă de liceu,
tot în livadă ne pregăteam
lecțiile.
Era sub același măr
în care ne urcam
de-a ascunsul,
pe unde fusesem copil,
năzdrăvanu-nvățându-l ca poznă
să-ți pună o floare în păr.
Acolo era și căsuța
păsării albastre,
dar noi eram mereu ocupați
cu temele noastre,
cum mărul glumeț pe Newton alese
și cum la examen Socrate
spunea că nu știe nimic,
et caetera și încă un pic.
Făceai ochii mari ca o ciută
prin cetini de rusalii,
de ce fără rost insistam
la caracterizarea
personajelor
cu atâtea detalii
cum Tristan pe Isolda sărută.

Odată, poate geloasă
că prea repetam în grădină
de Bella Donna Atropină,
sau plictisită
de sistemul digestiv la meduze,
ai început să sufli într-o păpădie.
Abia atunci observai
ce-n nicio carte nu scrie
nici de sâni
și nici de rotundul de buze.

…și-așa ca un capriciu
de soare zbughind prin oglinzi,
cu trup de pădureață crudă,
ai început prin livadă s-alergi:
”Hei, ciudă, ciudă!
Nu poți să mă prinzi,
nu poți să mă prinzi!”
Da-n cele din urmă,
hoțoaico,
te-ai prefăcut brațelor mele
cântec de pradă,
cât de frumos către da
zvârcolindu-l pe nu!
Și ți-am spus: Nu te las,
motive de-aduci
nu o sută, ci mia,
până nu ne jucăm amândoi
de-a păpădia!
– Nu fii rău, nu-i așa!
– O, ba da!
Inchizi ochii! Și-acum te gândești
cum buzele tale-ar sufla-n
rotundul de puf al făcliei.

Oare de unde lumina
o fi aflat și cum de-a știut
prin jocul păpădiei
să se întoarcă acasă la ea
în primul nostru sărut?