Tags

,

Semnătura de aur a spicului

In fiecare ființă umană există undeva , în partea de răsărit a sufletului, ceva ca o prisacă, un loc de taină, o poiană ascunsă în care în momentele cele mai grele din viață te retragi pentru a te reculege. Numai de pe acolo te poți ”culege din nou”. Uneori te poți ”culege” destul ca să porți merge mai departe, alteori rămâi să-ți cauți cioburi din ”inima zdrobită” pe sub rugii de mure sau așchiile unui apus împrăștiat printre hribării înveninate. Inseamnă că nu ai ajuns încă la locul adevărat al ”culegerii.
Am încercat de multe ori să-i definesc locul sau timpul și toate încercările cugetului meu s-au oprit ca la o poartă de lemn precum cele povestite cu dalta prin Maramureș. Rațiunea m-ar duce la un geografic al memoriei, dar locul acela e izvodit numai de inimă de aceea niciodată nu i-am putut opri hiperbioticul nici cu penița, nici cu penelul. Nu este nici moarte, nici viață, ci numai o nostalgie după ceva care ți se pare că a fost, o hălăduire orfeică pe tărâmul lui Thanatos.
Pe drumul acela am luat-o razna de la verbul bătătorit de turmele verbelor cu clopot pentru că mă prinse un dor de moarte după el. Am dezlegat cărarea de lângă troița lui ”a fost odată…” și hai la drum!
Nu știu de ce întotdeauna când se vorbește de om se folosește prezentul. E un nonsens. Omul ”a fost” sau omul ”va fi ” tocmai pentru faptul că omul ”nu este”. Numai El s-a recomandat : ”Eu sunt Cel ce sunt”, dar pe om l-a creat după chipul lui Alfa (cel care a fost) și după asemănarea lui Omega (cel care va fi). Despre Adam se spune că ”a fost odată” și din coasta lui a fost creată ”niciodată” și de aceea adevărata poveste a omului începe cu ”a fost odată ca niciodată”.

…și am întrebat pe păstorul de la piciorul plaiului cine ”a fost” cel care pentru care clopotul de la schitul de sus atinge luceafărul numai într-o parte de parcă funia ar fi fost trasă de un brad rănit la picior. Ciobanul se uită la mine ca și cum aș fi fost nemernic prin ținuturile acelea și-și începu povestea despre un prinț al munților și al ”glăvilelor” ciobănești și cum a fost la nașterea lui. După ce a venit pe lume copilul, ușa s-a deschis și un înger desculț a intrat tiptil în casă și s-a așezat cuminte pe o laiță. Era îngerul păzitor al copilului. In mână avea o creangă de luceafăr abia înflorită și când părinții au întors capul spre neobișnuitul oaspete acesta puse degetul la gură și le făcu semn să asculte la fereastră. Pe prispă,de pe culme, coborâseră ursitoarele și abia se auzeau pentru că deși martie iarna părea că se răzbună din toate vifornițele ei. Zice una: ” Purces-am tot pământul și-am rătăcit tot ceriu/ dar n-am în straița sorții nimic pentru Valeriu.” A doua încalte , deși abia se auzea din cauza viforului, și mai și, ghicindu-i timpul, vadul: ”Va fi sărac în lume ca’n vârf de munte bradul/ ce stă’n pridvorul lunii cu fulgerul sub scară,/ mereu flămând de ceruri, iar pita lui – amară.” Tatăl copilului se uita la înger , cu mâna dreaptă acoperindu-și gura de spaimă, dar acesta dădea din cap afirmativ, în semn de consolare,în vreme ce altă ursitoare continuă: ”Nu va avea palate, nici aur, nici moșie/ nici ceasul de puiește norocu-n răgălie/ și nici odihna bălții, nici țarini, heleșteie,/ tot singur ca un vultur genunea’n dor să-și beie.”
Ce vor mai fi spus nu se știe pentru că vifornița de afară smulgea copacii șuierând, cert e că îngerul cu bastonul în mâna stângă se ridică de pe lavița de lângă cuptor și binecuvântându-l cu dreapta continuă și el, puțin mai altfel: ”Sărac te naști ca neamu-ți ce’n sfinte cărți ți-l caut./Nu plânge ce ursirea pe plaiul tău înhribă/ că neamul îți vei strânge la Cina din colibă./ Ca semn de cărți izvorul altarelor pădurii / te-o învăța să murmuri genunile Scripturii./ Sub spicul slovei tale crescut ca din vioară/ Cuvântul va fi Mire și nunta-I va fi țară./Din stih să-ți odrăzlească și dorul și bobocul/amirosind ca nardul când întâlnește focul,/ să fie precum nuca, amar numai la coajă,/ tot ce atingi doar farmec și grâu nuntind sub mlajă./ Cu ce îți las în leagăn vei toarce veac în clipă.” / Si îngerul își smulse o pană din aripă.”

… m’am despărțit de păstor și cu frică urcam spre prisaca lui ”a fost odată ca niciodată.”Aceasta a fost povestea omului, prietenului și poetului până la puntea întreită de aleluia. Până aici a fost umbra de la pana de înger. Mai mult decât aceasta nici un slujitor al cuvântului nu poate râvni mai mult. Dar pomenirea veșnică adusă neamului dintru ale neamului, nu sunt numai cărțile lui, ci Cartea Impărăției. Orice ierarh înaintea semnăturii desenează semnul unei cruci. Părintele Anania, chiar ca slujitor al Cuvântului, va rămâne original prin heraldica spicului de grâu ca o semnătură de aur în ”reavănul pământ” românesc.

DUMITRU ICHIM

Advertisements