”Cu-o floare mai înalt
mi-e soarele de ieri”,
așa în frunza lui
ne-a înfrunzit caisul,
din Orionul urzitelor tăceri.

”Ca voi au fost și ei.
Veneau din mâine
cu mâinile
cântec în cântec.
Doar numai pentru-n timp
au fost odihnă,
somn,
țărână,
apoi toate cărările sevelor mele
din ivăr au sărit,
țâșnind
de sub clempuș și clanță…

Și iată-i din nou,
mână în mână.
Cântec în cântec –
aprilul sărută pe mai,
de spaima de timp,
în muguri se-ascund,
dar o descalță
și-ncearcă aripilor visul.

Cu-o veșnicie mai înalt,
printr-un sărut,
mi-e soarele de ieri”,
și repetând,
ascuns zâmbi caisul:
”Nu-l ascultați pe Heraclit!
Când ești îndrăgostit
nimic nu curge,
totul se înalță!”