CÂND DUMNEZEU A PLÂNS PE UN TOIAG

N’au fost nici harfe să îngâne merii,

ci numai piatră pe piatră,

cuiburi de piatră sub grindă de piatră

a viespe de

slovă scufundându-se’n lespede

până’n rărunchii tăcerii.

Nici fluiere n’au fost și nici tâmpine

când Simeon a venit să-L întâmpine.

Totul de piatră. Cremene mută.

A-ngenuncheat Bătrânul în cuvânt

ca văluritul lunii pe vioară –

acum lumină și-apoi iarăși tărie:

”Marie

și Pururea Fecioară,

așteptărilor mele-mprumută

Pruncul tău și-al Duhului Sfânt…!”

N-au fost nici goarne, nici tâmpine

când Simeon a venit să-L întâmpine,

ci doar alături piatra încerca străluminii

amestecul de sânge cu-al sfintelor ape

spre cristal limpezind negrăit axion,

pe când Bătrânul își strângea în pleoape

povara de lumină a lacrimii, cu greu,

așa cum pe ascuns

o plânse însuși Dumnezeu

pe lemnul de toiag al lui Aaron.