Colindul fântânii

Ciobani veniră de la stână

cu floarea gerului în lână.

După ce mielul l’au pus jos

se închinară lui Hristos.

Deasupra îngerii – grădină

din lujeri înflorind lumină,

iar stele s’au oprit în roi

când magii au venit apoi;

vistierii, legate’n brâie,

cu aur, smirnă şi tămâie.

Se aplecau, pân’ la pământ,

spre ieslea cu odorul sfânt.

Si iată Maica’n întristare;

Irod toţi pruncii vrea să-omoare.

Miroase a eucalipt

şi sânge’n drum până’n Egipt.

Si jar şi foc de caravane,

( cum nu se scrie în icoane)

şi după săptămâni de drum –

amiază’n jaragai şi scrum.

Cum ea s’ar vrea să-i fie norul,

şi dor să-i mistuie cuptorul!

Un strop de apă, Doamne, dă-i ,

striga ecou prin pălălăi.

Iar Pruncul întinzând o mână,

tâşni izvorul crud –  fântână,

şi’ntr’un picior  – un palmier

cu deasa-i umbră pân’ la cer.

Sunt clipe’n acatiste rare

când sunt fântână şi îmi pare

că Dumnezeu, lângă ghizdea,

din mine chipul Lui şi-L bea.