Fiul omului,

profeţeşte peste aceste oase de timp

cum fiul muntelui prooroceşte primăvara

când spusul nu e măgură de timp,

dar nici rostirea de crai nou peste cuvânt.

 

De la un apus la altul

e numai răsărit.

De la un răsărit la altul

e numai soare.

De la un soare la alt soare –

sămânţa ghindei din bucoavnă.

 

Au uitat oamenii de cum să trăiască

sulimenindu-şi frica din umbra de frică.

 

Mărire ţie soare, mărire Tie!

Crudul fiord mi-l zbaţi prin inimă şi gând:

dedesubtului tău  – genunea genunilor

se cunună cu alte genuni.

Prin soare soarele le străbate,

ţesându-le adâncului, somnului…

tot mai transparente’n străvezimi

osului primar din lumină.

 

Cu firea din vin şi din grâu

ating visul din stropul de rouă

şi soarele zâmbind

în locul meu repetă profeţind –

deasupra osului de timp –

cuvintele ce le-am uitat din lumină.