Sălbatic adâncul acela

niciodată nu-l semnase vreun nufăr,

dar a fost o boierească oră de vrajă

când i-a primit pe pescari

cu toată argintăria

zvârcolită pe solzii de pește,

parcă răsfățată în ispite de cufăr,

nebunește

și iarăși căzută în mreajă,

cum spuseră unii –

zbughinde oglinzi din șarpele lunii.

 

…Ioan i-a chemat pe Iacob,

pe ceilalți și pe tatăl lor Zevedeu,

numai Petru, parcă

mâna vânjoasă-i fu arsă

de frânghia năvodului greu,

bătea mătănii  ( speriat,

îngenuncheat în barcă)

lui Iisus,

dar cu fața întoarsă

către corabia cealălaltă,

plină și ea de minune,

și a strigat

cu vocea de spaimă înaltă

către Hristos:

”Pleacă de la mine, Doamne,

că sunt om păcătos!”

Ce i s-a arătat nu se spune

și nici pescarii cu el nu văzură,

dar Iisus îi făcu semn să tacă din gură,

apoi, neauzit,

către îngerul, ce-i ajuta pe pescari,

trăgând la hamul mrejei doldora de pești:

”De ce atâta grabă,

blând l-a certat Iisus,

tu nu ai auzit când ți-am spus

ca să le dai o mână de-ajutor,

dar să te-mbraci în straie pescărești?”