FLOAREA VĂZULUI DIN UNDE
Doamne,
apa de la Siloam ne
licăre,
dar nu ajungem la ea
prin croncănitul de corb
din stema
toiagului nostru de orb.
Tragem după noi lutul și hamul
până-auzim prin neguri păreri de drumeț:
‘’Cât de departe e Siloamul?’’
‘’ Încă vreun ceas,
dar cu minut viermănos, pădureț.’’
…și după ce pleoapelor
le-am spălat căușul apelor
de timp și pământelnică rază
iată-ne tot ucenici ai ochiului bolând de gălbează;
vedem lucruri și păsări și arbori și tină,
chiar viermele din ornic și grădină.
Si totuși cât mi-am dorit Siloamul!
E-atât de aproape
că văzul de văz se ascunde,
ca floarea de tei în luna din unde
și pentru prima dată strâng între pleoape,
nu lacrima rudelnică prin firea ei cu crinii,
ci gustul albastru și sărat al luminii.