”De veți avea credința firii,
cam cât ar fi grăuntele
agonisit de muștar,
vă va asculta muntele
și corabie de mână nezidită
o să se facă vouă
spre taina fără țărm a iubirii.
Acolo soarele
din propriul lui apus
își țese spre voi răsăritul.”

Dar gloatele
n-au priceput ce le-a spus
de ochiul cât izvonul de mac,
mai mic decât punctul pe zar.

Tatăl pescarilor
vorbea cu sine însuși, amar:
” Minunile
doar pentru proști se mai fac,
dar timp de joacă nu mai am pentru ei;
plinitu-s-a ceasul iubirii
caruia doar marea-i cunoște
adâncul și largul.”

Apoi Tatăl pescarilor,
trecând printre gloate mărunte,
începu să se urce
spre locul din vârful de munte
ce-L aștepta să-i pună catargul.