Să mă încui în piatra cu neumblatul ornic,
La fluierul din urmă, Grădinii de Te-oi pierde!
Nu mersul Tău pe ape mi-a fost ca un pistornic,
Ci nebăuta-Ți zare, tot altuia în verde…

Mă-ncolăciră spinii, că vânt am strâns cu efa!
Tu îmi cunoști adâncul, înglăsuind genunii.
Mai dojenește-Ți marea urlând prin mine: Chefa!
Ca lupul stors de foame în chinga văgăunii.

Îmi putrezește duhul, trei zile-s de când plouă!
Licheni cresc răi, la grindă, pe cuib de rândunică.
Cum Te cerșește setea-n străinătăți de rouă,
Nu-i nimenea acasă, sunt singur și mi-e frică!

Ascult prin lemnul ușii, osândul să nu-mi scape:
– Era cu Răstignitul, e pe-undeva, pe-aproape…