Pui zestrea Ta în sâmbur, cocon de lemn, ca scrinul,
Pe care tigva noastră nu și-ar strica paraua;
Din gâlma unei cepe, tăriei grai dă crinul
Și-n bob ascunzi alături și ața și andreaua.

Ieri m-a-ntrebat cocorul, ceaslov deschis al zării:
Când nu era acasă, cum I-ai furat apusul?
Tu, cel mai prost din vânturi și repetent al mării,
Ce depeni și-astăzi firul cu sturzul și cu fusul!

De-atâta frumusețe, cum să nu-ngenunchi fricii,
Chiar și în plânsul râmei – algebrele Iubirii.
Iai de la sâni rotundul, spre templu rândunicii,
Şi-n vin zidindu-mi cerul prin patima zdrobirii,

Cu Tine suntem nuntă, prin moartea cea mai castă,
Precum Adam pe Eva, purtai potiru-n coastă!