De fiecare dată
marea
se-alegea
cu un cer și mai tânăr,
din ochii tăi,
când te prindeam în brațe.

Era pe vremea
când soarele
își plăsmuia flăcările
și arșița
învăpăindu-și chitarele.

”Ar fi totuși timpul,
i-a zis soarelui,
din timp de netimp
să le răsară
luceafărul
ca spic peste seară.”

Cu fiecare-nvăluire
dezvăluia
chipul altui ecou
din nerostirea noastră.

Ne-a trebuit
o-ntreagă zi spre înțeles
că pentru noi fusese grăirea
despre cântecul nou
al buzelor.

La picioarele tale –
cântecul meu,
val după val, dor lângă dor,
sub luceafăr de spic,
peste seară,
către rostirea noastră!
Marea,
la margini de noi se făcea
din ce în ce mai albastră
până la ultimul nor.