La munții-nalți și râpa-i pe măsură,
Vârf pentru șoimi, dar bahna-i pentru broaște,
Rărunchiul pietrei-i aur scos din zgură,
Doar bând din neființă-o stea se naște.

Greșeala i-e virtuții ca amnarul,
Din inimă zdrobită și din cea făr’
Nădejde, din loviri, nu-n plâns e-amarul,
Că-i sâmbur clipa ce-a-ncolțit luceafăr.

Ne-ngăduitul florii îl vrea gerul,
Și soarele, la fel, în gelozie…
Pe smârcul meu de Ți se pierde cerul,
Plătesc în lotuși lacrima târzie.

De nopții-s cât un licurici fosforic,
Aripa mi s-adapă din taboric.