Foto: Virtual Museum, Xyrus, Fractal Flame

Cu fiecare cântec se limpezește lumea
spre primul ei izvor
de undă născătoare.
Nu mă-ntreba cum fuse începutul;
adevărata-nțelepciune
o știe doar sărutul,
albastrul fără mare
al rugului aprins.
Crezi oare
că degeaba taina
se-ntaină dinadins?
Când mugurul își soarbe
cu moartea lui murirea
din propria-și oglindă,
au nu sunteți voi coajă?
Că miezul e iubirea.

Doar mâna mea
lumina știe să-ți cuprindă,
văzduhul să-ți culeagă
din despletirea serii.
De-ajuns a fost, Ninlil,
din brațe setea să mi-o bei,
că-n jurul nostru înfloriră merii
să-ți spună că mi-ești dragă
până în cântecul
în care-ţi cer
dumbrava strunii să rămâi.

Regină-a primului văzduh,
mireasma stihului dintâi,
iar mării început de luminândă…
Tu știi că te iubesc.
De ce mă-ntrebi? Mai bine-ar fi să-mi cei
pământul – cântec și ulcior,
lăută de țărână.

Oare nu crezi că veșnicia a-nceput
așa, ca noi, ținându-ne de mână?

…și tu zâmbești,
și eu zâmbesc:
”Ai spus ceva despre sărut?”