Pe tot ce-s sigur,
şi n-am ispititor al îndoielii
să-mi închidă cartea,
pe tot ce-s sigur,
şi în ogradă şi în vatră,
e toată bogăţia-mi de nedelc,
de melc,
umbra vieţii mele – moartea.

Pe-a ta,
ţi-a dăltuit-o-n piatră
netotul,
crezând că focul vinului etern
cu izul din lumină,
poţi să-l măsori
de-a sfoara şi de-a cotul.

Lor, lasă-le Regină,
prin ceţuri de tămâi,
doar închinarea de obor,
încremenirea coapsei
şi-a sânilor ce-au tresărit sub daltă,
că li-i de ajuns statuia din Nippur,
din templul şi bordeiul lor.
Lumina mea,
cu-o veşnicie mai înaltă,
în braţe şi-n stihira mea rămâi,
duh de rubin neîntinat
de raza ce-nvecheşte cu târziul.
Mai vie decât viul,
ca jarul din a inimii căţuie,
tu nu auzi adânc şi depărtare
pe ţărmul vorbei frământând
albastrul miilor de ani,
dar fără cheie-n
aceeaşi întrebare?
Au te prefaci că nu ai şti
că dorul tău şi-a pârguit
luminile, când îi sărut
cireşile amare,
că lumea iar e-n început
ce doar prin noi şi-l suie
cu flăcările nopţii de april?

Ninlil,
livada mea ce o adună stupul,
grădină cântătoare de frumseţi,
când mângâi părul tău
şi trupul,
precum lumina adâncile-i tristeţi,
ia moartea mea,
ofrandă ce nu are preţ,
că alta n-am
nici în ogradă, nici într-al inimii coteţ.

De tu mi-o bei ca pe-un ulcior,
fără de moarte, dar cu tine-n braţe,
cum aş putea să spun
că-s muritor?

Stihira mea, cântat de mirodenii,
ia-mi moartea!
Poate-o fi bună de ceva.
Sărută-mă,
numai cu-n sfert din veşnicia ta,
că braele-mi de restul,
n-ai nici o grijă,
flămânde,
se vor descurca.