Foto: Enoki Toshiyuki

”Un nod de ață
oprire pare, totuși e-nceputul
ce pe gherghef își cântă firul,
până când stihul
a roză se lumină
prin țepi geloși de mărăcină.
Așa e și sărutul.”,
îmi spuse trandafirul.
”Povestea lui, povestea mea,
din nodul ne-nțeles
purcede începutul.

Un brusture,
de ce te miri,
nu poate să te usture?
De n-aș avea
preasfântul tâlc să-l apăr,
cuib de petală și luceafăr,
tu crezi c-aș mai purta
țepușele și ghimpul?
Gustul de veșnic
îl are numai timpul,
când dragostea-ți străpunge
și inima și palma.
Nu veșnicia brusturelui,
calma.”

***
Povestea duce pildă în desagă…
De-aceea
pe-a lutului tăbliță,
precum un cântec te zidesc
în cuneiformă, glas de cui
și ghimpe de
tristeți spre miezul limpede
până-n cel Veșnic,
foc de viață roditor…

O, nu…
Din nou mă-ntrebi de te iubesc,
a câta oară, a câta oară?
De ce nu ispitești
căzutul din lumină în izvor
și-ntoarcerea-i, pe sânul tău, ca nor?
De ce nu-ntrebi
cum fără de aripă,
iubirea-i mai înaltă decât zborul?
Doar când iubești
auzi culorile cu fluierele lor,
temeiului cântându-i întocmire
ca-n pilda celui de la ață.
Iubirea nu se-nvață
din slovă sau din buche.
O prinzi
în joacă diamantului pe muche.
Adusul ei aminte
dintru adâncuri,
încă-i rămas nepriceput –
negraiul sfânt, când buzele-au rostit
lumina primului sărut,
iar veșnicia peste timp a înflorit
cuvântul ce le-a fost
iubirilor Iubirea
cea fără veac și fără de-nceput.