”Ghilgameș, o să-ți dezvălui o taină, o să-ți spun un lucru neștiut muritorilor. Privește această buruiană, asemănătoare lyciului spinos. Spinii ei sunt ca ai trandafirului, așa că îți va înțepa mâinile, dar dacă vei apuca această buruiană, vei dobândi nemurirea.” ( ”Epopeea lui Ghilgameș”Tăblița a unsprezecea.)
Asemeni căpriorului flămând,
crudul de mlajă
mizdirind
pe coajă
primul calendar,
rotund ca pălăria copilului de hrib,
ținea în mână, Sanherib,
tăblița lutului amar.
În tors scria, cu-același scrijelar,
tristeți ce-n viața lor n-avură scrib,
să le înscribe-n durerosul mizdirit
de prima stea
crescând, fără tulpină,
din ochiul de îndrăgostit,
când așteptarea fetei dragi,
printre mesteceni,
din fluier se-mprumută cu lumină:
”De totul are început,
(cu scrijelarul își scria pe lut
durutul cuielor și ghimpul)
cum să se nască, fără de nuntire,
din sine însuși,
timpul?
Eu cred că ora-n dăltuire
purces n-ar fi avut ‘naintea dălții,
nici apa n-ar fi râu fără izvor,
că timpul nostru,
care pe toate morții-i le măsoară,
la rândul lui e prins
de neștiuta sfoară
a nevăzutului năvod.
Ce poate fi mai sus
decât tăriile iubirii?
Au tuturora nu le-a fost izvod
și nod de ață la cusutul firii?
Cel Veșnic grajdul și-a umplut
cu zei plăvani, din soi de taur,
dar numai pentru tine a păstrat tăcut,
ca-n piatră, imnul sfânt de aur,
să fii verhovnică peste văzduhuri.
Din haina Lui fără prihană,
și mai presus de palie,
ți le-a tăiat din aburul de stih,
să ți se potrivească-n talie
cum nici un cântec de-ajuns nu-i semuirii,
că veșnicia n-ar fi veșnicie,
de n-ar avea în iță
descântecul iubirii.
De-aceea pe tăbliță
când scriu cu scrijelarul
durerea cuielor și ghimpul,
abia atunci văzduhurile tale
îmi limpezesc ce este timpul.
Nu-n pritocitul în doagele de cerc,
când moartea cu în cercul ei te-ncearcă,
ci numai în afara lui
înveți înveșnicirea prin sărut.
Ca floarea ce-a țâșnit din lut,
muririi tale îi sai coarda
și de la grâu înveți
cum maica moarte se înțarcă.
Ninlil,
e tâlc adânc în jocul de copil,
când peste frânghia
cu care bou-l duci să-i cânte ghionoaia,
tu morții îi înveți săritul.
Încă-un sărut, încă-un murit,
cărbunelui înaltă-i e văpaia,
așa cum şi iubirea
ce trece peste vârfuri de vocale.
Cel Veșnic și Îndrăgostit,
din cea mai dragă Lui singurătate
văzduhurile tale le-a croit.