Pentru un templu
se cere multă piatră –
fiecare să-și recunoască inima.

De este adusă din râu,
îndelung
și cu răbdare
trebuie cioplită,
că prea mult apa
i-a cântat de iubire…

Dar ca zidirea,
să fie puțin și a Domnului,
are nevoie de o minune:
Acești copaci,
ce-au fost îndrăgostiți,
străini de piatră, încă se iubesc;
Oare ce alt nume
am fi putut să găsim,
îmbrățișării lor,
decât ușile, ușile, Sfintele Uși?

Dumitru Ichim
pictura de Horia Bernea

Parcă mi-e dor din nou să fiu școlar
și să întreb la orele de geografie:
Dacă pământul e rotund,
atunci oceanele
cum ar putea să fie?
Și oare întrebarea
chiar ochiul nu-l încurcă
văzând corabia ce vine către noi
cum valurile mării
încet, încet le urcă?
Au nu ne’nșeală largul
zgârcit când ne oferă
la început numai catargul?

Eu nu Te’ntreb ca alții:
Unde ești Doamne și de unde?
Ca nimănui mi-s mările rotunde;
oricare lege îmi cade repetentă,
însă aici în vârful de ocean,
inima Ta – vecină –
o simt ca pe-o tangentă
cum mă atinge cu arcușul nunții.
Veniți la mine, sunt nebunul care
am învățat să-i smulg lui Dumnezeu
din rădăcină
munții!

Dumitru Ichim

Când mă gândesc la Tine, precum bijutierul,
Gelos, râvnitei geme, doar mie-mi vreau răsfățul,
Nu mâni ca pe o turmă, luminile-i cu bățul,
Hrănit de nori, izvorul, cum n-ar avea-n gust cerul?

De ești Cel care este, în Tine pana-ți moi să
Înscrii spiralei nume, ce verbelor ne scapă,
Singurătății mele, cuib fricii din năstrapă,
Dă-i ca să bea din piatră, foc răcoros, ca Moisă!

Din găunoasa noapte în soare țipă golul,
Doar plină când e cupa grăiește cum e lipsa!
Așa Te joci cu mine, de-a moartea, de-a eclipsa,
Și Te ascunzi în nufăr, când eu Ți-am fost nămolul.

Mi-am cheltuit apusul, nu junghia vițelul,
Că doare groaznic albul unde-am purtat inelul!

Dumitru Ichim

27 august 2016

Cu tine-n brațe ceru-i de trei ori mai aproape,
Chiar dacă ochiu-ți poartă veninul florentin.
Eternu-l liberează, prin ora ta să scape
Tristeți ce-au fost podgorii, și-acum pe buze-s vin.

Ne-apropiem de-acasă, n-auzi prin stele câinii?
Ca boarea-i, lin alintul, din reavăn de păduri,
Diseară-mbrățișarea va fi frământ al pâinii,
Trăsurii înhămându-i mestecenii mei suri.

Ni-i lutul bun de oale, vioara fi-va roată!
Ia-i duhului tot spusul și toarnă-l din sărut,
Întregii lumi dau chiot – cea mai frumoasă fată,
Crăiasa mea, m-o duce în brațe ca pe scut!

Se înfioară psalmul, lumini și-apleacă sânul!
În cântecu-nserării,  miroase-a ceară fânul…

Dumitru Ichim
23 august 2016

De ce nu-mi iei apusul însplendorând rubinul,
Că-s pregătit ca piatra spălată lung de flaut?
Tristeți? Sunt fără praguri vreo cheia să mai caut,
Aprinde-n loc de lampă, vecin cu pâinea, vinul!

Din nevăzut cărarea va fi din cântec – fumul,
Nu-Ți mai găsesc prin lume nici plâns, nici întrebare,
Mă chemi cu pescărușul de dincolo de mare,
Sfințit să-i fie focul pe unde-i doarme scrumul.

Cum Te primise Tata! Aveai pământ sub unghii,
Așa cum se cuvine unui țăran și mire,
Îi aduceai sămânță din prima Lui iubire…
Alege-Ți din sonete cel mai frumos să-l junghii,

Ca de Florii Te-ntâmpin înfremătându-Ți palmii,
Flămând de-i măgărușul, dă-i fânul meu – toți psalmii!

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
PSALMUL CE ÎNCHEIE PSALMII

 
Cu arc făcut-ai roza, spre-a-ndepărta păscutul,
Scripturile Iubirii  sunt cuiele și spinii,
Frumsețea nu dezmiardă, în scoică-auzi durutul,
Nu suferința-n toate e geamăna luminii?

Cum să Te caut bolții când mi Te-ai dat suflării,
La colț de veac cerșindu-Ți  tăria-ntr-o miridă?
Bob de nisip Ți-s ușă, liman și prag al mării,
Eu, ultima tristețe din strai de crisalidă.

Proorocească-mi iarba cum fi-voi după treier,
Spre vânturare-i umbra, și pleava, și nimicul!
Tu-ți vei pleca genunchiul spre-a săruta un greier,
Așa cum pentru Mire bea-ntâi din moarte spicul.

Putea-vei să-ncepi nunta fără de mine oare,
Tu, care-ai pus lumină în cuib la fiecare?

Dumitru Ichim

Vruși acatist din mine, și-Ți gem ca o furtună.
Ascuns-ai, unde, cheia? Sub care prag al lumii?
Ți-s tot mai verde-n cheamăt, din nelumiri de strună,
Cântând pe-aceeași limbă cu-Omar, Serghei și Rumi.

Dă-mi zbor din porumbelul, genuni roind prin cețuri,
Oprit în alb, eternul, cristal și helix scării…
Să nu îmi cerți cu-anatemi smochinul, nici cu-nghețuri,
Că Te iubesc ilogic, urcând talazul mării.

Iubirii n-oferi hamuri, ci tavă cu jăratic,
Întreg oceanul legii-‘i dă, lege nouă, geana.
Fă litera să zburde-n sărut de foc, sălbatic,
Spre-a fi prea sfântă cupă a mirilor  din Cana.

Cum poți, atât de aur, din plâns să-Ți faci zăvoare?
Trimite-mi porumbelul cu semnul de-mpăcare!

19 august 2016

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

 

 

Din frunze – o părere c-au fost cândva psaltire
Citită pentru verde spre ai fura absintul!
Din scrinul cu sonete, pe cel dinspre iubire
Alege-l pentru iarnă, cernând pe-arini argintul.

Plec, după moft, țărânii să-i dau puțină moarte…
Cu sâni umflați, corăbii m-or duce-n țara mică.
Ca să nu uit de ochii ce basmu-nchid în carte,
Citește-mi din ceaslovul cu scris de rândunică.

Te urcă-n șa, domniță, că menestrelul rogu-l
Obrazul să și-l pună pe tropicul viorii,
Sau dintr-un corn să plângă, să vină inorogul
Cărarea și-mi amurge pe unde curg cocorii,

Iar vinul de vărsare-al îngropăciunii faste,
Păstrează-l pe diseară, nu-l da țărânii proaste.

Dumitru Ichim

18august 2016

Pe unde-ar veni dorul de inima-i cardia,
Și cum fiorul sacru-i redus de-angiogramă?
Când buzelor dai vinul, gustându-i podobia,
Mă simt ca la Cetate, cum corn prelung ne cheamă.

Pronaos de mesteceni,deasupra-mbrățișării!
Hai, du-mă pân’-acolo, de moarte frică nu mi-i,
Azvârle-n spus ghiocul ce-a plâns durerea mării…
De ce nu ne pierdurăm, atunci, prin fundul lumii?

Ne ispitim de-a timpul, cu nepermisul aur,
Striviți de el, sau ducem un altui ins povara?
Cumva, ca peste iazuri, cumulonimbus plaur,
Că-l vezi deopotrivă cu duhul și vioara.

Alb-iarnă ni-i salonul, pereții lui – morfina,
Pe monitor cardia cu-n arc vâna lumina!

Dumitru Ichim
16 august 2016

Izvodul, dinspre curgeri, ca înspre vârf întrebu-l,
Dar nu cu vorba moartă, cum dăscălesc vlădicii,
Ci cu fiorul sacru al sângelui și-al fricii.
De ce, de robul humei, îți tot declini Horebul?

Îți iei plus optu-n haos, și golu-mi lași, Tu făr’
De gard cum vrea ceairul, scrii rațiuni în toate!
Te-nsâmbură lumina-n apus plin de carate,
De Te-am zărit în undă mi-o tulburi cu un nufăr.

Dincolo-i mai dincolo! La mii de cârji, strict – drumul!
Nici soarelui averea n-ai dăruit întreagă.
Deplin, Te-arată noaptea, a întru a se roagă!
Tot ce Ți-am scris cu pana, a fost pe vânt, ca fumul,

Că numai doar Iubirea prin Dumnezeu Te suie:
Te-am înhămat, căruței de lemn, cu patru cuie!

Dumitru Ichim

12 august 2016