Nu cer să văd, c-ar fi miloagă ruga,
Fântânii visul nu i-l beau chiorâșii,
Ci glasul Tău pătrundă-mi hălăciuga,
Pe unde puiesc vipere pârâșii.

Tot mai departe tulnicul, talanga…
Eu cred că Te-ai suit iar în icoană.
Ce-i văzul, ne-nflorindu-mi creanga?
Oglindul, de nu-i cântec, este rană.

Ca lupul te adulmec tot în altul,
În cuib de curcubeu, nu-n Cel ce tună,
Că îmi respir din boarea Ta înaltul,
Ca apa limpezimile din lună.

Mă consolează vrabia și crinul:
– Prin colbul tău se-apropie Străinul!