N-ai să întrebi crâșmarul de-a rozelor podoabă,
Nici în salon, mercurul, dacă-i senin afară;
De-ajuns nu e tristețea, să-i construiești o gară,
Cu trenul care pleacă sub scriere arabă?

De unde vii iubire, floare ce-o știu doar prunii,
Că strai dând suferinței, din sterp de lunci – livadă,
Din deznădejde, hohot de râs – în munți cascadă,
Când dreapta-nțelepciune o știu numai nebunii.

Ești tuturor ‘nainte și tot ce-o mai fi după!
Copil cu arc? Aiurea! Ce arc e balalaica!
Au cu nutreț și frunze vrei să-ți hrănești leoaica?
În dragoste bei focul din buze, nu din cupă.

Iubire, niciodată n-ai fost atât de-aproape:
N-auzi? E Johann Strauss… De dincolo de ape!